Mănoasa câmpie a Careiului, acum 90 de ani. Partea I-a

• publicat la: 18 July 2014
Mănoasa câmpie a Careiului, acum  90 de ani. Partea I-a

Câmpia Careiului se află situată în partea de nord-vest a ţării, în zona de contact dintre Câmpia Tisei, Carpaţii Orientali şi Podişul Someşan, suprafaţa ei de peste 24.000 de hectare fiind dominată de formele de câmpie joasă, cu terenuri cultivate, pajişti, lacovişti, nisipuri şi pâcluri de stejărişte, relicte ale unor masive forestiere mai extinse, vechea vegetaţie de silvostepă manifestând o tendinţă de stepizare, accentuată de activitatea economică a omului. Câmpia Careiului este o “prispă” mai înaltă faţă de câmpiile limitrofe, având altitudini cuprinse între 120-160 m deasupra nivelului mării. Relieful zonei este slab ondulat. Materialul solurilor este format din luturi argiloase-gălbui, iar depozitele de suprafaţă au un caracter loessoid. Zona este săracă în cursuri de apă, Crasna fiind cel mai apropiat curs de apă, aflat la 10 km de Carei. Ocupația primordială a locuitorilor din localitațile rurale situate în Câmpia Careiului a fost și este și în prezent agricultura.

La inceputul secolului al XX-lea în Transilvania, 6.126 de gospodării moșierești de peste 100 de iugăre (IÚGĂR, iugăre, s. n. Veche unitate de măsură pentru suprafețe agrare, folosită în Transilvania, egală cu 0,5775 de hectare. [Var.: júgăr s. n.] – Din lat. jugerum) reprezentau 0,72% din totalul exploatărilor, dar stăpâneau 35,74% din terenul cultivabil, iar cele de peste 1.000 de iugăre, 25,13% din suprafața totală. 598.132 de proprietăți aveau până la 10 iugăre, adică peste 71% din totalul gospodăriilor. 4601 de mari proprietari stăpâneau circa 2,7 milioane de ha de pământ agricol, adică circa 37% din suprafața funciară, în timp ce 843.448 de proprietari dețineau 2,5 milioane de ha, adică 34% din suprafața totală. Apartenența pământului în functie de naționalitatea proprietarului arată că peste 70% din totalul terenului agricol era în posesia maghiarilor. Dintre proprietățile între 100-1.000 de iugăre, 61,4% erau în posesia maghiarilor, 20,3% în posesia românilor și 16,1% aparținea germanilor. Proprietățile de peste 1.000 de iugăre, într-un procentaj de 81% erau ale maghiarilor, 7,7% ale germanilor și 5,5% ale românilor. 81% din moșiile de peste 100 de iugăre și 93,7% din cele de peste 1.000 de iugăre erau în posesia maghiarilor. Din totalul exploatațiilor care aveau înte 0,1 iugăre și 5 iugăre, 70,5% aparținea românilor, în timp ce dintre cele între 5-10 iugăre 69,4%. La începutul trecut se dezvoltă și se răspândește arenda. Cei care luau pământ în arendă erau, în special, chiaburii, o parte a moșierimii care produceau pentru a vinde și țăranii, nevoiți de a-și întreține familiile.  Munca în dijmă era răspândită,  în Transilvania erau circa 116.000 de dijmași țărani, din care circa 9.000 nu avea pământ deloc iar 105.000 aveau mai puțin de 5 iugăre.

În urma situației critice în care se afla țăranul român, realizarea unei reforme agrare și rezolvarea problemei agrare se regăsește în programul mai multor partide, încă din perioada antebelică. Legiferarea reformei agrare a luat un timp îndelungat în toate provinciile istorice datorită importanței înfăptuirii reformei. În timpul primului război mondial Regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator susținut pe front, le promite țăranilor, cei care alcătuiau grosul armatei, pământ. O lună mai târziu regele reînnoiește promisiunea făcută printr-o nouă proclamație. Exproprirerea se făcea în următoarea ordine: se expropriază terenurile cultivabile ale Coroanei, fundațiilor, persoanelor juridice, proprietățile rurale ale persoanelor cu domiciliu în străinătate, 2.000.000 de ha ale proprietarilor privați, progresiv, lăsând un teren intangibil de 100 de ha. Despăgubirea se făcea prin titluri de rentă cu o dobândă anuală de 5%. Aceasta prevedea doar exproprierea terenului, nu și împroprietărirea țăranului și intra în vigoare la 6 luni după încheierea războiului. Guvernul Brătianu, în decembrie 1918, emite două decrete prin care se expropriau: domeniile Coroanei, Casei Rurale, instituților, proprietățile rurale ale supușilor străini și ale absenteiștilor.

Pentru completarea celor 2.000.000 de ha, se expropria terenurile proprietarilor privați de peste 100 de ha, fiecăruia dintre ei i se lăsa un minim intangibil de 100-500 de ha. Exproprierea se făcea pe proprietate și pe proprietăți. Pământul expropriat nu era vândut direct țăranului, ci arendat obștilor sătești constituite cu ajutorul Casei centrale a cooperației și împroprietăririi; tot în acest timp trebuiau rezolvate și toate litigiile legate de expropriere. Datorită particularităților locale și regionale s-au elaborat mai multe legi pentru înfăptuirea reformei agrare, îndeosebi pe regiuni istorice.

În Transilvania realizarea unei reforme agrare „radicale” în vederea împroprierii și asigurării existenței țăranilor, se regăsește în Rezoluția de la Alba Iulia, în care, la pct. III. 5, ca unul dintre principiile fundamentale la accAtuirea noilui Stat Român, Adunarea națională proclama: “Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fideicomisele și, în temeiul de a micșora după trebuință latifundiile, se va da posibilitate țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) de cel puțin atât încât să poată munci el și familia lui.”

Aici, Consiliul Dirigent a fost însărcinat de guvernul central să realizeze reforma agrară. Decretul-lege elaborat sub îndrumarea lui Vasile Bontescu, șeful resortului agriculturii, era unul radical, se cerea exproprierea în întregime a tuturor proprietăților străinilor (cei care vor opta pentru o altă cetățenie), celor care erau domiciliați în străinătate, iar conform articolului al doilea ulterior se vor putea expropria mai multe categorii de proprietăți. Aici, spre deosebire de Regat, exproprierea se realiza pe proprietari și permitea și exproprierea pădurilor. De asemenea exproprierea era realizată pentru o cauză de utilitate publică, termen care includea și interesele minorităților, și asigura că nu era îndreptată împotriva lor. În următoarea perioadă se aduc mai multe modificări și completări legilor agrare, ajungând să fie sancționate de rege în forma finală abia în 13 martie 1920 pentru Basarabia, 17 iulie 1921 pentru Moldova, Muntenia, Oltenia și 30 iulie 1921 pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Legea din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș a fost publicată în M.Of. nr. 93/30 iul. 1921.

Conform Legii pentru reforma agrară: “Organele de aplicare ale împroprietăririi au fost: Comitetul local; Comisiunea de ocol pentru împroprietărire; Comisiunea judeţeană pentru împroprietărire.Comitetul local se compunea din: secretarul comunal, primar, preoţi, învăţători, diriginţi şi 2 – 3 săteni delegaţi (aleşi din sânul lor). Comitetul local avea însărcinarea de a întocmi în fiecare comună un tablou de toţi sătenii care ar avea drept să fie împroprietăriţi. Comisiunea de ocol pentru împroprietărire se compunea din:  Judecătorul ocolului în care era aşezată comuna sau substitutul său, iar în caz de lipsă prim-pretorul sau pretorul; Agronomul regional; Delegatul Casei centrale a împroprietăririi. Comisiunea de ocol avea însărcinarea de a judeca listele întocmite de comitetul local cu sătenii îndreptăţiţi a se împroprietări și a stabili lista de priorități. Comisiunile judeţene pentru împroprietărire, câte una sau mai multe pe judeţ, se compuneau din: Un judecător numit de preşedintele tribunalului din şirul judecătorilor de tribunal şi în caz de lipsă şi şeful judecătoriei de ocol; Un delegat cu cunoştinţe practice şi tehnice agricole, numit de Casa centrală a împroprietăririi; Consilierul agricol judeţean sau substitutul; Un inginer geodesic. Comisiunea judeţeană pentru împroprietărire judeca la reşedinţă, în ultima instanţă, toate contestaţiunile ivite la întocmirea tablourilor de împroprietărire, stabilind în mod definitiv listele sătenilor ce urmează a fi împroprietăriţi. Comisiunea judeţeană fixa şi mărimea lotului tip din comună şi face tragerea la sorţi a celor împroprietăriţi.”

Exemplificăm modul de aplicare al reformei agrare citând din Procesul Verbal nr. 33 din 10 martie, încheiat la “reședința comunei Careii Mari pentru a face distribuirea pământului expropriat îndreptățiților din această comună cu titlu de arendă” încheiat între A. Bancu, Agronomul Regional Careii Mari și Comitetul Local Careii Mari.

Fiindcă oamenii sunt cei care fac și scriu istoria, din acest motiv ne vom ocupa mai întâi de ei.

Expropriații nominalizați în Procesul Verbal No. 33/1923 pentru suprafața totală de 2.556 hectare erau:

1) Contesa Melinda Károlyi, 2.250 hectare,
2) Paul Czukor 192,hectare,
3) Iuliu Non  62 hectare,
4) Martin Steib 52 hectare.

Membri Comitetului Local Careii Mari erau:

- Aurel Pop, consilier la oraș pentru primar,
- Crișan Gavril, secretar la oraș,
- Dr. Eugen Horváth, preot roman-catolic,
- Ludovic Vida, preot greco-catolic,
- Carol Rédei, preot lutheran,
- Kricsfalusi Michail, curator la biserica greco-catolică ruteană, și
- Gheorghe Pteancu, director învățator la Școala de Stat.

Este de remarcat faptul că în anii ’20 ai secolului trecut, în Careii Mari, oamenii care erau considerați a fi cei mai cinstiți și cei mai respectați, cei cărora li se putea acorda încredere nelimitată, cei care erau considerați în afara oricăror bănuieli, in sensul că vor face o împărțeală corectă a celor peste 2.550′hectare de pământ( ne referim numai la P.V. No. 33/1923) erau membri ai clerului (de toate confesiunile) precum și distinsul invățător care a fost Gheorghe Pteancu. Mă mir sincer de faptul că de pe lista membrilor Comitetului Local a lipsit rabinul orașului.

În ce privește modul de împroprietărire al coloniștilor, cu titlu exemplificativ cităm din lucrarea “Plasa Carei, jud. Sălaj”, 1937, întocmită de Dr. Ioan Gherman, pretorul plășii Carei: “Colonia Ianculești, (este) așezată pe hotarul comunei urbane Carei. Colonia se compune din 99 capi de familie, moți veniți din Munții Apuseni, (împroprietăriți) cu loturi de câte 12 jug. cat. pământ arabil, plus câte 700 stj. p. loturi de casă și 222 jug. cat. pășune comunală. Colonia posedă și o pădure comunală de 50 jug. în hotarul comunei Foieni. Pământul coloniei este fertil și se întinde în nemijlocita apropiere în jurul vetrei satului.”

Din “Situația Colonizărilor din județul Sălaj, plasa Carei” documentul cu numărul E No. 242/1926, datat 17 noiembrie 1926, întocmit de Agronomul Regional A. Bancu, rezultă mult mai exact faptul că în Comuna Careii Mari, la Centrul de Colonizare “Urmașii lui Iancu” terenul ce-l dețineau coloniștii rămași definitiv, avea suprafața de: arabil 940,456 jugare (543 hectare), pășune comunală 126,463 iugăre (73 hectare), pădure comunală 50 iugăre (28,9 hectare), teren pentru interes obștesc 146,369 iugăre (84,5 hectare).

- va urma -

Mărieș Horia
București, 18 iulie 2014

comentarii

de sorin caba la 26 July 2014 - 13:37

Buna. Urmaresc cu interes de aproximativ un an site-ul vostru si apreciez materialele aparute in el. pentru ca bunicii si strabunicii mei sunt din zona aceasta (Blaja, Santau), as fi interesat de istoricul romanilor pe aceste meleaguri. Bunicii mei purtau nume de Ardelean sau Mocan si din ce cunosc erau din aceste locuri si nu au venit din alte parti. Multumesc anticipat.

de Horia Mărieș la 26 July 2014 - 15:30

@Sorin Caba

Există un domn profesor care știe foarte multe lucruri: Ioan Ciarnău.

Încercați să-l contactați:

http://ioanciarnau.fidelia.ro/cartile-mele/

Lasati un comentariu