Municipiul Carei -oraşul unde sunt interzise simbolurile româneşti

• publicat la: 15 October 2014
Municipiul Carei -oraşul unde  sunt interzise simbolurile româneşti

Sâmbătă 25 octombrie 2014,la Carei vor avea loc cele mai ample manifestări din ultimele decenii legate de sărbătorirea Zilei Armatei.  Ziua de 25 octombrie 2014 are şi o altă semnificaţie pentru români şi anume aniversarea a 70 de ani de la eliberarea acestui colţ de ţară românesc. În semn de omagiu pentru jertfa atâtor bravi ostaşi, acum 50 de ani, sculptorul băimărean Gheza Vida ridica cel mai important monument de for public, Monumentul Ostaşului Român de la Carei.

Renumitul artist Gheza Vida a fost omagiat în anul 2013 cu ocazia Centenarului naşterii sale, în prezenţa fiicei sale Zoe Vida-Porumb şi a soţului acesteia, acad.Marius Porumb dar şi a nepotului, fiul lui Grigore Vida.

Deşi anunţat din timp, evenimentul a fost împietat de decizia primăriei de a deschide un şantier de lucrări tocmai în preajma importantei sărbători.(aici)

Am fi rămas la concluzia că a fost o neconcordanţă în comunicare, lipsa dialogului din administraţia locală fiind deja o constantă recunoscută, dacă acţiunile cu vădit caracter antiromânesc nu ar fi continuat pe parcursul întregului an 2013 şi apoi în 2014 cu şi mai mare înverşunare.

A urmat apoi apariţia noii hărţi a municipiului Carei, după ce delegatul trimis de la Cluj să culeagă datele din oraş a stat 4 săptămâni, perioadă în care nu a observat că în centrul oraşului Carei există creaţia de 18 m lungime şi 6 adâncime a sculptorului Gheza Vida, şi anume Monumentul Ostaşului Român, astfel că acesta NU APARE ca obiectiv turistic pe harta tipărită în vara lui 2013. Nu apar pe hartă nici şcolile de tradiţie româneşti cum este Şcoala Vasile Lucaciu, dar apar şcolile maghiare din satele din jur care nu aparţin de UAT Carei. Nici bisericile româneşti nu îşi găsesc locul pe hartă, dar toate celelalte culte sunt trecute cu explicaţii detaliate.

Harta a fost înmânată pentru confirmare, în cursul anului trecut, la 25 octombrie 2013, domnului ministru al Apărării Naţionale, Mircea Duşa.

Tot  primăria UDMR Carei a refuzat la începutul anului 2014 orice sprijin pentru tipărirea pentru bibliotecile şcolare careiene şi localnici deopotrivă, a unei cărţi-dicţionar biobibliografic, Tezaur cultural şi spiritual careian, în condiţiile în care au fost aprobate fonduri uriaşe pentru o istorie a grofilor sau o istorie a vinurilor, ambele numai în limba maghiară,din banii tuturor careienilor. Să fie de vină frica de personalităţile româneşti?

Anul 2014 a continuat în aceeaşi notă discriminatorie pentru comunitatea românească careiană care plăteşte taxe şi impozite la administraţia fiscală careiană şi care apoi se reîntorc numai pentru acţiuni ale altor comunităţi decât cea românescă.

Amplasarea bustului regelui Ferdinand I al României, care a fost oaspete al Careiului în mai 1919 împreună cu regina Maria, la reîntoarcerea de la Budapesta, eliberată de Armata Română de sub dominaţia bolşevică, a fost refuzată de 2 ori de către consilierii UDMR, deşi bustul a fost deja realizat de artistul Radu Ciobanu din cu totul alte fonduri decât cele ale oraşului.

Nici amplasarea bustului renumitului Ion I.C.Brătianu, părintele reformei agrare şi a reorganizării învăţământului, prezent şi el la Carei în anul 1922, nu a avut parte de alt tratament din partea consilierilor majoritari UDMR care refuză pe bandă rulantă orice bust al unei personalităţi româneşti. La Carei,aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Ionel Brătianu a avut loc cu bustul mobil,o premieră pentru România.(aici)

Poate e chiar un eveniment demn de Cartea Recordurilor la intoleranţă,având în vedere că în ţara în care trăieşti şi plăteşti impozite nu au voie să amplasezi un bust al unei personalităţi marcante pentru istoria acestui popor.

În acest oraş condus dictatorial de consilierii UDMR, MApN va organiza cele mai ample manifestări dedicate Zilei Armatei Române.

Pentru o zi ne vom amăgi că  se pot arbora drapele tricolore la ceas de sărbătoare ca mai apoi să revenim la traiul nostru cel de toate zilele ,în care este nevoie de intervenţia preşedintelui  CJ,Adrian Ştef ca să se arboreze drapele de Ziua Naţională.(aici)

Din păcate nu numai simbolurile naţionale şi  straie de sărbătoare de Ziua Naţională sunt refuzate comunităţii româneşti ci şi condiţii decente de studiu pentru elevii careieni care au ales să studieze la renumita Şcoală Vasile Lucaciu,cea netrecută pe hartă.

De ani de zile conducerea şcolii se roagă în van de directorul Direcţiei de învăţamânt din cadrul primăriei Carei să depună proiectele înaintate pentru accesarea de fonduri pentru renovări şi reparaţii de strictă urgenţă,dacă de la bugetul local nu se alocă decât pentru înfiinţări de grădiniţe maghiare.  Faptul a fost semnalat de noi încă din cursul anului 2013,la sesizarea unor părinţi (aici)  şi poate că după atâtea insistenţe se va reuşi o investiţie înainte de venirea sezonului rece.

De fapt, ce aşteptări poţi avea  de la  conducerea unui municipiu  în care nu există din 2008 un viceprimar de etnie română,ambii edili fiind de la UDMR,formaţiune care conduce dictatorial un oraş multietnic unde cimitirele eroilor români se curăţă doar după intervenţii repetate de la Ministerul Apărării Naţionale?

Zarva  din aceste zile iscata de pregătirea manifestărilor la care vor participa înalte oficialităţi si candidati la preşedenţia României, imi aduce aminte de vremurile dinainte de 1989 când în ultimul moment se aduceau arbuşti la ghiveci si se plantau flori si iarbă cât intr-un an de zile pentru a impresiona musafirii. Oare care dintre musafirii ce vor sosi la 25 octombrie 2014  va remarca lipsa busturilor personalităţilor româneşti din centrul unui oraş multietnic?

 

 Daniela Ciută

comentarii

de efryv la 15 October 2014 - 11:02

DESTEAPTA-TE ROMANE . ACUM ORI NICIODATA. TREBUIE SA LE ARATAM AUTORITATILOR STATULUI CE SE INTAMPLA IN ROMANIA . ASA CEVA SE POATE INTAMPLA IN VESTUL SALBATIC .

de Tiberiu Vanca la 15 October 2014 - 14:36

Buni prieteni Careieni!
Nu înţeleg de ce vă supăraţi pe unguri! Ei iubesc , din cale’afar, România. Ei o invocă în clipele lor sacre. Atunci când ridică glas spre Cel Înalt, respectiv când se roagă, ei se gândesc la România şi în mod deosebit la “Edenul” aşezat toponimic sub denuumirea de Ardeal. Ei ar vrea să strângă la piept pământul românesc, dar nu ştiu cum se face că ori de câte ori întind braţele spre dorita îmbrăţişare, îi prinde un soi de amorţeală şi braţele le devin inerte. Dar dacă pot proslăvi pământul românesc prin vorbe, chiar dacă ele sunt învestmântate în ură, tot dragoste este. Mai jos dovezi privind iubirea lor faţă de ştiţi Domniile Voastre de ce şi de cine:

BUDAPESTA
OFICINĂ DE INSTABILITATE
EUROPEANĂ
Dorul nostalgic al maghiarimii privind dreptul naţiunii panonice asupra Ardealului s-a aflat şi-n câmpul analitic al părintelui Arsenie Boca care a spus „Ungurii vor mai mult decât Ardealul” referindu-se la pretenţiile şi programele revizioniste ale acestora şi asupra unor teritorii naţionale ale Slovaciei, Serbiei şi Ucrainei, numai că aceste naţiuni n-au stat cu mâinile în sân şi spre deosebire de România au rezolvat cu fermitate pretenţiile revizioniste ale Ungariei. Iar pentru că câmpul acesta nostalgic are şi o istorie condimentată cu evenimente justiţiare medievale, cum ar fi soarta unui război durat de două armate ce s-ar afla faţă în faţă în care victoria să nu fie tranşată prin forţa şi isteţimea maselor de militari ale combatanţilor cât prin confruntarea cavalerească a celor două căpetenii. Un astfel de vis a nutrit o bună parte din maghiarime în „Anul de la Domnul 1954” când undeva pe stadioanele elveţiene se durau întâlnirile unei ediţii a „Campionatului Mondial de Fotbal”, vreme la care Ungaria alinia o echipă ce intra în calcule la obţinerea trofeului. Ei bine la acea vreme ungurilor le ţâţăia dosul în speranţa devenită credinţă că „Dacă înving primesc Ardealul”, respectiv după apusul „Diktat de la Viena”, cel ce şi-a durat ceasul morţii la 25 octombrie 1944 pe câmpurile de luptă din zona Careiului, ar fi urmat „Ploconul de la Berna” (locaţia istorică unde s-a disputat finala acelei întreceri) unde marea echipă maghiară, a ajuns în finală. Spunem, fără răutate, „Marea echipă” pentru că la vremea aceea teamul maghiar era o forţă recunoscută în fotbalul mondial. Au fost cei care prin 1953 le-a administrat englezilor, nu altundeva decât pe Wembleyul londonez un usturător 6 la 3. Numai că în finala din 1954 unde au întâlnit reprezentativa Germaniei, cea din urmă şi-a adjudecat titlul. A fost momentul în care recucerirea Ardealului prin lupta eroică, de tip medieval, de la Berna, prin simbolistica unei confruntări cavalereşti, visul nostalgic de cucerire a Ardealului s-a risipit. Şi a fost jale mare în Ungaria şi mai cu seamă la ungurimea ardeleană. Cei care nu şi-au bătut nevestele, şi-au ostoit dezamăgirea fie prin distrugerea mobilierului, fie prin aruncarea aparatelor de radio pe fereastră, cât despre înecarea durerii în băutură ce să mai vorbim.
Am socotit utilă întâmplarea din 1954 pentru că astăzi 11 octombrie 2014 la Bucureşti se va disputa întâlnirea dintre echipele României şi Ungariei, prilej pentru maghiarimea cu nostalgii de sfârtecătorii de teritorii statale străine întru creşterea şi refacerea Ungariei Mari, să redevină cuceritori prin luptă cavalerească îngropând astfel durerea ce le-a produs-o fatidica zi de 25 octombrie 1944 prin exultanta bucurie din însorita zi de 11 , tot octombrie, dar după mulţi, foarte mulţi ani de „durere”, şi asta pentru că nu întâmplător administraţia careiană în cartea prin care propune Careiul drept pământ unguresc, au subscris că din 25 octombrie 1944 Careiul s-ar afla sub „ocupaţie românească”. Adicătelea Careiul unguresc sub ocupaţie românească. Şi uite cum din „Bideoş” cum ne zic ei am devenit dita-mai cuceritori.
Dar cum subiectul nostru este Budapesta şi actele „eroice” de la vârfurile iredentismului maghiar, să intrăm în subiect:
În timpul regenţei lui Horthy Miclos, Endre Bajksy-Zsilinszky, deputat al Parlamentului Ungariei a publicat opul „ „Ardealul trecut şi viitor” carte scrisă în limba engleză ce se publică în Elveţia în 1944. În anul 1991 preşedintele, atunci în funcţie, al Ungariei, Arpad Goncz, cu sprijinul Ministerului Culturii ungare o traduce şi o propune cititorilor cu formularea: „Destinată să ajungă în mâinile tuturor ungurilor cu simţul răspunderii, volumul este în zilele noastre , o lectură recomandată întregului popor.”
În introducerea de prezentare a cărţii autorul traducerii spune: „Pretenţia românilor asupra Ardealului poate fi susţinută doar de un singur argument: numărul mare al populaţiei, mai exact majoritatea etniei române” Şi în continuare: „Problema ardeleană o putem rezolva odată pentru totdeauna în mod corespunzător”, respectiv prin Creşterea numărului ungurilor din Ardeal” . În această privinţă cititorul nostru va reflecta, desigur, la acordarea dublei cetăţenii de către autorităţile panonice şi ardelenilor ce nu cunosc limba maghiară şi chiar şi oltenilor. Operaţia fiind de interes pentru pensionari care odată dobânditori ai cetăţeniei de referinţă primesc pensii de la statul maghiar, ţară în care cuantumul acestora este mai avantajos decât în România.
Pagina 82 din cartea citată, le spune careienilor motivul pentru care bustul lui I.C. Brătianu nu a putut fi montat în municipiu. „Crearea României Mari s-a făcut sub conducerea lui Ion Brătianu, un escroc internaţional de mare talent …. Prin acceptarea principiului etnic.” Endre Bajksy-Zsilinszky, n-a ţinut cont de faptul că în timpul cât acest mare om de stat a condus destinele României, cu ajutorul lui şi prin fapta unui alt prigonit al careienilor, regele Ferdinand, s-a eliberat Ungaria de sub dominaţia Republicii Ungare a Sovietelor condusă de Bela Kun. Armata română a ocupat inclusiv Budapesta (4 august 1919), i-a izgonit de pe pământ unguresc pe oamenii lui Kun, permiţând poporului maghiar ca în răstimpul 1919 la 1944 (când şi Ungaria a fost ocupată de ruşi), să respire aer de libertate, pentru că dacă regimul lui Bela Kun nu era eradicat, atunci, dictatura comunistă pe pământ unguresc nu ar fi fost doar de patruzeci şi cinci de ani, ci de şaptezeci de ani.
La pagina 86 un proces de credinţă a naţiunii maghiare: „În ceea ce priveşte Ardealul, există o singură alternativă: Naţiunea ungară –înainte şi după Tratatul de la Trianom- ţine în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregului Ardel. Nu va exista niciodată o generaţie de unguri dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric. Naţiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi chiar viaţa în luptă, fiindcă fără Ardeal nu poate să existe un stat ungar, nici o misiune (n.n. aspiraţie) ungară şi nici viaţă ungurească.”
La pagina 101-102: „Dacă majoritatea românească din Ardeal şi-ar impune cu forţa voinţa în cadrul autonomiei ardelene, va trebui să se recurgă la mijloace artificiale pentru a zădărnici dominaţia majorităţii româneşti.” Iar la pag. 110: „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Ardealul în întregimea lui –ca unitate intangibilă- trebuie repus sub stăpânirea Sfintei Coroane Ungare”.
Această carte, se propune astăzi cititorului maghiar, cu intenţia de a-i consolida pe de o parte conceptul că Ardealul este pământ unguresc, iar pe de altă parte pentru a-i inocula dorul de a-l revedea încorporat statului ungar şi în al treilea rând pentru a fortifica ura ancestrală pe care ungaroizii o nutresc faţă de români. Dacă aşa stau lucrurile în Ungaria, la noi coabitarea din interese politice privind dorinţa stângii de a se afla la putere, marşează chiar dacă Biro Rozalia, ştii Domnia Ta, Cititorul, cea care nu este bipedă, că picioare nu-i sigur că are, n-a obţinut portofoliul de la cultură, iar ungurii lui Kelemen Hunor n-au izbutit să propună până la zi un culturnic, pentru că după spusele celui din urmă (n. ce bine ar putea fi!) portofoliul le-ar aparţine.

11 octombrie 2014
Tiberiu Vanca

de Sorin-Iulian Florut la 15 October 2014 - 15:31

Diktatul de la Viena a devenit nul de drept abia prin semnarea Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947. In ciuda proclamatiei regelui Mihai catre tara din 23 august 1944 (in care majestatea sa a mintit ca Natiunile Unite au recunoscut nedreptatea actului de la Viena si in ciuda eliberarii Ardealului de catre armata romana la 24-25 octombrie 1944.

de traian la 15 October 2014 - 15:50

cei mai sovini si iredentisti primari de care a avut parte careiul inafara ocupatiei hortyste din anii 40!!!!!
doi faliti in viata lor care au muls acum milioanele din fondurile europene dupa licitatii invartite si fonduri subtilizate fara rusine!!!!
careienii se zbat sa traiasca cum pot si isi trimit deacasa copii iar cei doi umbla halaripu dupa afaceri ca cea cu tigarile din vama maghiara!
se dau acum de ceasu mortii ca pe vremea lui ceausescu pe cand tremuram in frig pana venea si trebuia sa fie proaspat plantate florile si copacii! macar aveau si romanii viata in carei dar acum sunt folositi numai ca sa dea taxe si impozite…stim ca nu va e rusine pentru ce faceti dar deaceea tot va spunem ca sunteti nerusinati si nemernici!

de Povestea Emanoil Gojdu la 15 October 2014 - 17:19

În ultimii ani au fost publicate mai multe ierarhii cu cei mai bogaţi oameni din România. Ar merita cartografiată însă şi ierarhia celor mai bogaţi români din decursul timpurilor. Şi dincolo de cuantificarea averilor să putem urmări hărnicia, creativitatea, ingeniozitatea, originalitatea, adaptabilitatea, tenacitatea acestor oameni de demult. Cum regulile au fost altele şi cum România nu exista, vă puteţi da seama că nu prea aveau pe cine păcăli, fura, expolia, iar averea adunată în decursul timpului, din comerţ sau vreo profesie liberală, a însumat eforturi considerabile care au cuprins întreaga familie, dar şi următoarea generaţie. Am luat drept cazuistică biografia lui Emanuil Gojdu, un serios candidat pentru cel mai bogat român din toate timpurile.

Emanuil Gojdu îşi are străbunii în oraşul Moscopolea, mai întins şi mai populat decât Atena începutului de secol al XIX-lea. Era un oraş exlcusiv armânesc. Emanuil s-a născut la Oradea Mare, pe 9 februarie 1802, ca al doilea copil al neguţătorului de vite Athanasie Popovici-Gojdu şi al soţiei sale, Ana Poynar. Emanuil a mai avut alţi cinci fraţi: Dumitru, Ioan (1804), Simion (1813), Vasile (1815) şi Gheorghe (1816).

Emanuil şi fraţii săi au copilărit în Oradea Mare, unde au urmat cursurile şcolii primare ortodoxe. Emanuil şi-a continuat studiile tot aici la Gimnaziul Superior Premontori pentru a le finaliza la liceul catolic din Eger. Se întoarce la Oradea Mare, unde şi-a început studiile în Drept la Academia din localitate (1820-1821), le-a continuat la Pojon (Bratislava) 1821-1822 şi le-a finalizat la Pesta, unde a obţinut diploma de avocat în anul 1824. A intrat ca stagiar pentru o practică de trei ani – după cum cerea uzanţa epocii – la biroul avocatului sârb Vitkovics Mihály. În anul 1827, Emanuil Gojdu şi-a deschis un birou propriu de avocat şi notar cambial în Budapesta. A devenit într-atât de renumit în practica juridică încât rechizitoriile, ca şi pledoariile sale, au ajuns să fie publicate şi propuse ca model studenţilor de la universităţile din Pesta şi Pojon. A devenit astfel o autoritate juridică recunoscută, fiind unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi avocaţi din capitala Ungariei.

În anul 1861 este ales prefect al Caraşului iar apoi membru în Casa Magnaţilor, camera superioară a Dietei maghiare. Între 1865 şi 1868 a fost deputat în Dieta de la Pesta, reprezentând circumscripţia electorală Tinca (Bihor).

La 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu şi-a întocmit renumitul său testament, prin care s-a creat Fundaţiunea Gojdu, el decedând la 3 februarie 1870.

Averea lui Gojdu consta din casa de pe strada Király, vila de la moşia din Rákos, terenuri, acţiuni la băncile „Pesti Hazai Első Takarékpénztár” (100 de acţiuni în valoare totală de 100.000 florini la 1870); şi „Hazai Bank” (441 acţii în valoare totală de 55.345,50 florini la 1870); apoi mobilier, argint, aur pietre scumpe, cai, vite, trăsuri şi care, unelte etc.

Fundaţia Gojdu a primit cea mai mare parte din averea lui Emanuil Gojdu. În afară de acţiunile depuse la băncile amintite mai sus, activele fundaţiei mai cuprindeau: 20 de acţiuni la „Concordia gőzmalom” în valoare totală de 10.000 florini; casa din strada Király nr.13 în valoare de 156.000 florini; casa din str. Dob nr. 15 având curte şi grădină în preţ de 78.000 florini; casa din Holló nr. 8 în valoare de 54.000 florini; o casă în Oradea Mare în valoare de 22.560 florini; mobile şi alte rechizite în valoare de 4.778,95 florini, mausoleul Emanuil Gojdu în valoare de 13.068,15 florini. Valoarea totală a activelor fundaţiei a fost de 399.000 florini la 1870 pentru a spori la 1.785.530,82 florini la 1895. Scopul principal al fundaţiei era acela de a oferi burse de studiu tinerilor români ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Fundaţia şi-a continuat fără oprelişti acest scop până la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar în anul 1918.

De atunci avem o îndelungată dispută între România şi Ungaria cu privire la moştenirea Gojdu, dispută atenuată, dar deloc oprită după 1947. Din nefericire, guvernele care s-au succedat după 1990 au îngropat de-a dreptul aproape orice şansă pentru ca statul român să pună în aplicare scopul pentru care Emanuil Gojdu a înfiinţat fundaţiunea sa.

ebihoreanul.ro

de Moftin la 15 October 2014 - 21:59

sa protestam intr-un mod pasnic
1)cineva ar trebui sa vina cu o pancarda mare, pe care sa fie scris, ceva, de exemplu: “ROMANII CARE CONSIDERA CA SUNT HARTUITI DE PRIMARIE SA POARTE O BANDEROLA ALBA”
cred ca multi ar purta o astfel de banderola
2)daca primarul este invitat la microfon sa intoarcem spatele

dar sa tinem minte ca e vorba de niste escroci bine organizati, cei ca acestia nu fac cinste nici unei etnii

propuneti si voi solutii

de Tiberiu Vanca la 16 October 2014 - 08:37

Lui Sorin Iulian Floruţ: Diktatul de la Viena şi-a încetat efectele, prin luptă armată, odată cu eliberarea zonei careiene, respectiv la data de 25 octombrie 1944. La 10 februarie 1947 s-a consacrat printr-un act de drept internaţional ceea ce s-a petrecut în 1944. Mă bucur că aţi adăugat comentariul. Vă urez numai bine.

de Sorin - Iulian Florut la 16 October 2014 - 09:09

Tiberiu Vanca

Cu respect si consideratie va reamintesc ca in chiar textul conventiei de armistitiu din septembrie 1944 (in realitate un dictat sovietic) se stipula ca Transilvania sau cea mai mare parte a ei va fi restituita Romaniei, sub rezerva confirmarii de catre conferinta de pace. Deci, efectiv administratia ungureasca a fost inlaturata, dar restabilirea integrala a frontierei romano-ungare ramanea a fi confirmata de conferinta pacii. Iar daca la aceasta conferinta le venea unora sa restituie Romaniei doar o parte a Ardealului cedat, ce credeti ca s-ar fi intamplat? Ar fi facut Romania razboi pentru teritoriul nerestituit? Nu cred, dar ideea era de fapt, ca anularea de jure a dictatului de la Viena s-a facut prin tratatul de la paris din 1947. @5 octombrie 1944 a facut doar sa scoata administratia ungureasca din Ardealul de Nord, fara vreo garantie ca aceasta nu s-atr mai fi intors daca la conferinta pacii s-ar fi hotarat altfel.
Cu stima deosebita,
Sorin – Iulian Florut

de Tiberiu Vanca la 16 October 2014 - 13:05

Lui Sorin-Iulian Floruţ
În mare este precum spuneți. În fapt actul de drept internaţional din februarie 1947 nu face altceva decât să toaletizeze starea de lucruri produsă la 25 octombrie 1944. A accepta cu aplauze propunerea dv., corectă dar amendabilă ar însemna să putem spune că Ardealul de Nord eliberat în sfântul an 1944 a viat instituţional înafara isoriei până în februarie 1947. A nu se uita că în răstimpul ’44-’47 s-a implementat suprastructura spirituală şi administrativă română iar cea vremelnică (ungaroidă) a fost aruncată la lada de gunoaie a istoriei.
Cu bucuria de a fi discutat cu Domnia Voastră
pe o temă de drept internaţional
vă asigură de prietenie T.V.

de emil la 16 October 2014 - 19:45

Tiberiu Vanca

Aș fi deosebit de încântat să pot fi de acord cu dumneavoastră. Și nu pentru aplauze, nici doar de dragul de a avea dreptate, ci doar pentru rigoare. Sunt însă fapte, nu considerații, care mă împiedică. Nu contest, dimpotrivă, chiar apreciez eroicul efort al armatei române de a elibera „ultima brazdă de pamânt românesc” de la vestul României (că la est…… no comment deocamdată)și de a readuce în trupul țării teritoriul răpit tâlhărește la Viena, în 1940. De asemenea, din această perspectivă, 25 octombrie 1944 este o zi sfântă și pentru mine. Cu toate aceste eforturi însă și chiar în ciuda lor, ceea ce sperau cei ce au readus borna K 99 la Urziceni nu a fost atât de simplu de îndeplinit. Mai întâi, pentru că la circa două săptămâni de la încheierea eliberării Ardealului răpit, administrația românească, abia restaurată aici, a fost înlocuită până în luna martie 1945, cu administrația militară sovietică. Nu cred că se poate afirma serios că în această perioadă (noiembrie 1944 – martie 1945) Ardealul de Nord era instituțional în România și că atunci se implementa structura spirituală și administrativă românească. Dimpotrivă, administrația militară sovietică a apelat la etnici unguri -transformați peste noapte din horthyști în comuniști- pentru nevoile sale administrative. Nici măcar Stalin nu se hotărâse încă în ce manieră să soluționeze chestiunea Ardealului. Ceea ce s-a reflectat în așa-zisa convenție de armistițiu, din 12/13 septembrie 1944, în care se stipula de către Molotov (nu cred că se îndoiește cineva în mod serios că Molotov ar fi făcut asta fără să i-o fi cerut Stalin)că Transilvania, sau cea mai mare parte a ei, urma să fie restituită României, sub rezerva confirmării de către conferința de pace. Stalin și-a lăsat deschisă o poartă pentru a avea libertate cât mai mare de negociere. Dacă Stalin ar fi fost decis să restituie României Ardealul de nord în întregime, puteți fi sigur că în convenția de armistițiu s-ar fi stipulat aceasta. Nici nu se poate ști ce se putea înțelege prin sintagma „sau cea mai mare parte a ei”. Aparent, în cel mai rău caz putea fi vorba de nerestituirea a aproape jumătate din Ardealul de Nord (50%-1 din suprafață), dar, în final nu nputeam fi siguri nici de asta, dacă Stalin ar fi hotărât că, de pildă, 40% este mai mult de jumătate. Credeți că ar fi îndrăznit cineva să-l contrazică?Nu doresc să dezvolt acum și aici chestiunea moralității sovieticilor, deveniți peste noapte aliații României, aliați care însă, la 23 august 1944 habar nu aveau că au noi aliați și, în zilele următoare, continuau să ia prizonieri din armata română „aliată”. Și nu e vorba de cazuri izolate, ci de peste 160 de mii de militari români. În unele zone ei (sovieticii) au dezarmat mari unități românești „aliate”. Unii comandanți români, ca generalul Hugo Schwab, au preferat sinuciderea rușinii de a fi dezarmați. Halal aliați! Dar nu despre aliații sovietici doresc să vorbesc acum, ci despre faptul că incertitudinea asupra viitorului Ardealului eliberat în octombrie 1944 era resimțită de cele mai înalte cercuri de decizie românești. Regele Mihai, care se grăbise să proclame la 23 august 1944 că Națiunile Unite recunoscuseră nedreptatea actului de la Viena – evident, fără a fi întrebat în prealabil respectiva coaliție- ar fi avut o mare problemă în fața celor de pe front, care nu puteau înțelege cedarea unei părți din ceea ce tocmai eliberaseră cu sângele lor. Țara întreagă nu putea înțelege prezența și jertfa armatei române în Ungaria, Cehoslovacia și Austria, când nici măcar granița de vest a României nu fusese restabilită. În acest context (desigur,completată și cu alte detalii) trebuie integrată și reacția regelui Mihai la vizita lui Vîșinski și la presiunile Uniunii Sovietice pentru instaurarea unui guvern condus de dr. Petru Groza. Pentru că, poate surprinzător pentru unii, rușii ofereau ceva în schimb! Nu că aș avea încredere în cuvântul politicienilor ruși sau sovietici, dar cel puțin în momentul martie 1945, sovieticii și-au respectat promisiunea. Anume, au promis că dacă regele îl însărcinează pe Groza cu formarea guvernului, ei permit reintroducerea administrației românești în Ardealul de Nord. Și la circa 3 zile de la numirea lui Groza, administrația românească a început să o înlocuiască pe cea militară sovietică. Era un pas înainte spre normalitate, dar conferința de pace încă ar fi putut decide altfel, adică mai ales Stalin și-ar fi putut modifica poziția.

De aceea, cu toată stima pe care vi-o port, nu pot fi de acord cu „toaletizarea”, deoarece tocmai Tratatul de la Paris a închis chestiunea în plan juridic, adică a finalizat ceea ce începuse armata română în octombrie 1944. Altfel spus, apartenența Transilvaniei ar fi fost încă în discuție fără tratatul de la Paris.

de Sorin -Iulian Floruț la 16 October 2014 - 19:59

@Emil
Total de acord cu poziția dumneavoastră. Mulțumesc că m-ați scutit de efortul de a dactilografia un text atât de explicit. Fiindcă dacă nu ați fi făcut-o dumneavoastră, aș fi fost nevoit să o fi făcut eu personal.

Cu stimă,
Sorin – Iulian Floruț

@Tiberiu Vanca
Regret că pot doar aprecia poziția dumneavoastră, fără însă a o putea agrea. Ceea ce nu mă impiedică să-mi manifest respectul sincer pentru dumneavoastră.

Cu deosebită considerație,
Sorin – Iulian Floruț

de Tiberiu Vanca la 17 October 2014 - 07:00

@ Emil: Vă citez ” … nu pot fi de acord cu toaletizarea, deoarece … Tratatul de la Paris … a închis chestiunea în plan juridic, adică a finalizat ceea ce începuse (notă. ar fi fost mai potrivit “terminase”) armata română în 1944.” Nu sesizaţi că toaletizare este şi ceea ce aţi spus Domnia Voastră, însă, cu alte cuvinte?
Mă bucur Stimate Domnule Emil că drumurile noastre s-au intersecat din nou. Vă citesc cu plăcere şi mă bucur când vă văd textele.
Cu prietenie
T.V.

de emil la 17 October 2014 - 09:30

Tiberiu Vanca

Poate ar fi fost mai potrivit „terminase”, dar am privit chestiunea ca pe un proces sau ca pe un drum al cărui final a fost recunoașterea dreptății românești cu privire la Transilvania. Adică, primul pas sau începutul l-a făcut armata română prin terminarea eliberării Ardealului răpit la Viena, restul pașilor l-au făcut decidenții internaționali, ultimul fiind semnarea tratatului în forma care includea apartenența întregului teritoriu la România. E bine să includem între posibilele modalități de rezolvare a chestiunii și faptul că României nu i s-a recunoscut cobeligeranța împotriva Germaniei, adică a fost tratată ca o țară învinsă. Iar învinșii sunt tratați în anumite moduri, cu rare excepții în cel corect. Intenția mea a fost doar de a sublinia că, din nefericire, jertfele armatei române pentru eliberarea Ardealului de Nord ar fi putut fi zadarnice dacă țările învingătoare ar fi decis că, totuși, ar trebui să i se dea Ungariei o parte din Ardeal. În fond, acesta a fost scopul demersului meu.
Cu deosebită considerație.

de emil la 17 October 2014 - 21:50

andras horthy

Înlocuiește „românilor” cu „ungurilor” și s-ar putea să te apropii de adevăr. Acuma, totuși, cam ce ai aștepta de la un mit? Să fie adevăr științific?
Dacă naționalismul perpetuează ura și stereotipurile, înseamnă că și la unguri e tot așa. Ceea ce mai înseamnă că la unguri nu se pune -adică pentru ei nu e valabil, ei sunt mereu o excepție, că trebuie discriminați pozitiv- dar la români e un păcat capital. Vezi că se scrie „nu te mai țigăni”, adică nu cu doi de „i” la finalul cuvântului. Cât despre a urî tot ce nu e românesc, mă îndoiesc că e valabil pentru foarte mulți români. Precis vor fi câțiva și de acest gen, dar nu majoritatea. Fenomenul ăsta este des întâlnit la unguri, care și apreciază de foarte multe ori doar ceea ce e unguresc. Românii sunt totuși, în ciuda celor afirmate de unul care nu-i cunoaște decât ca veniți după secolul XII de la sud de Dunăre, deschiși și toleranți. Nu trebuie mers prea departe de Carei ca să vezi asta. Exemple: românii acceptă ca minoritarii unguri să nu știe românește și învață ei ungurește pentru a se înțelege cu ungurii care nu știu / nu vor să vorbească românește. Românii vorbesc ungurește, deși limba oficială este cea română. La etnicii unguri se întâlnește fenomenul necunoașterii limbii oficiale, deși o studiază la școală, trăiesc în România. În Ungaria așa ceva este imposibil, dar la români se admite ca în instituțiile statului să se vorbească altă limbă decât cea oficială. Du-te în Ungaria și vorbește românește într-o primărie, sau pune într-o comună din Ungaria, ca și condiție de angajare, cunoașterea limbii române. Să vezi ce se întâmplă. Bine, de fapt nu se întâmplă nimic, pentru că în Ungaria nici vorbă de așa ceva, drepturile minorităților sunt o parodie, iar ceea ce chiar s-a înfăptuit în acest sens este pur simbolic, fără vreo valoare practică. În care comună românească din Ungaria scrie pe poliție „rendorseg”? Pe scurt, andras horthy, nu te tot da drept român, că nu miroși a budos olah și astfel ești depistat imediat. Fiindcă iar ți-am acordat atenție, mai ia la pachet urarea lui Emil pentru horthyști și multă, foarte multă autonomuie, ca bonus.

de emil la 18 October 2014 - 16:16

Errata 17 oct 21:50

În care comună românească din Ungaria scrie „poliție” pe rendorseg? Fiindcă, de fapt, în Ungaria, pe orice sediu al poliției scrie „rendorseg”, dar nu am văzut nicăieri să scrie „poliție”. În schimb, în România, la Tămășeu / Paptamasi (Bihor), de exemplu, scrie negru pe culoarea lemnului: „rendorseg”.

de emil la 18 October 2014 - 23:14

andras horthy

Așa cum se vede la comentatorii de pe aici, e greu ca „andrei” să nu fi înjurat în vreun comentariu. De aceea, nici nu este de mirare, andras horthy, că nu ai scăpat fără să fii înjurat, deoarece ai fost primul care a lansat insultele. Și ți s-a răspuns cu aceeași monedă. (Precizez că ți-am oferit și o consultație gratuită de gramatică românească arătându-ți cum și în ce context e corect să scrii „să fi înjurat” sau „să fii înjurat”, precum n-ai reușit să te exprimi.) Din partea mea, urarea lui Emil și bonusul pentru horthyști. Dacă e o problemă cu înjurăturile pe acest site, mută-te la tine acasă, pe nagypuszta legelo teruleten și împrejurimi, unde horthysmul se poartă și e la mare preț. Acolo poți înjura românii și nu-ți va răspunde nimeni cu înjurături, ci curu gămintea să continui. Care o fi trecutul acela jenant? Cel de mai bine de 4 ori milenar față de niște migratori despre care se știe doar că au pornit din Asia după anul 800 și după ce au ajuns în Pannonia s-au apucat de cucerit pământurile altora? Sau faptul că statele românești, chiar dacă au apărut relativ ceva mai târziu, au avut o existență neîntreruptă, față de cel ungar care a dispărut cel puțin 3 veacuri de hartă până de curând, la mijlocul secolului al XIX-lea? Sau poate că victoriile militare românești și din 1849 și din 1919 sau 1944-1945 sunt jenante? O fi mai elegant ori de bon ton să suferi înfrângere după înfrângere de la Mohacs încoace? Mai știi? Depinde cine „interpretază” faptele istorice. Desigur, crimele și masacrele ungurești din 1848-1849 sau din 1918-1919 și cele horthyste (adică tot ungurești) din 1940-1944 sunt un model de eleganță și un motiv de mândrie națională, probabil ca și magymăgarorszag aia în care ungurii erau abia pe la 40% dar au impus celorlalți 60% să folosească limba ungurească. Toate afirmațiile despre naționalism și patriotism din comentariul tău se potrivesc mănușă ungariștilor din România, că mai inepție naționalistă decât autonomuia secuiască de limbă ungurească și cu simboluri ungurești pentru cei circa o mie de „secui” vorbitori și ei de ungurească este foarte greu de găsit. Dar desigur, o minoritate ai cărei lideri creează mereu turbulențe și tensiuni interetnice doar-doar se vor ridica și ei la statutul de co-națiune are doar viziuni patriotice corecte, neexaltate, modeste, fără bombastică, pline de atitudini pozitive, precum încălcarea tratatelor și schimbarea granițelor de dragul unei minorități incapabile să-și asume statutul real de minoritate și în disprețul maxim față de majoritățile etnice ale teritoriilor revendicate de ungurii minoritari în ele în virtutea unor argumente aberante. Asta e elegant sau jenant pentru ungariști? În ce mă privește, eu aș prefera ca zi națională a României pe cea de 3 august. Din două motive: în 1601, Mihai Viteazu a câștigat victoria de la Guruslău împotriva oștilor privilegiaților ardeleni, iar în 1919 primele trupe românești au intrat în Budapesta punând capăt acțiunilor militare ale lui Kohn Bela. Care bolșevic e și el nu jenant, desigur, ci, fiind ungur, nu poate fi decât un motiv de maximă mândrie pentru ungariști, ca și cel ce i-a urmat la conducerea statului după plecarea trupelor române, adică amiralul cu flota din Pula, horthycultorul miklos, criminalul iubitor de fasciști și cu atitudine extrem de pozitivă față de români. 200000 de români deportați, peste 1000 uciși în moduri înfiorătoare, mai multe mii bătuți și batjocoriți cu bestialitate. Asta e eroica și generoasa națiune ungară care vrea supremația în bazinul carpatic pe motiv de superioritate culturală. Desigur, chestie de inteligență, înțelegere și compasiune, bazată pe un trecut glorios de înfrângeri militare și comportament barbar, odios și civilizat până la sânge (adică masacru!) față de cei lipsiți de apărare.Desigur, pentru vina istorică de a fi români.
Cât despre 1 Decembrie 1918, adevărul și dreptatea s-au spus și s-au făcut. Doar ungariștii nu acceptă că nagymăgarorszag meghalt.

Lasati un comentariu