Pagina principala / Editorial, Stirea Zilei / Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om

Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om

Multe s-au spus şi se vor mai spune despre Eminescu. Despre el vorbind e ca şi cum am vorbi, într-un fel, despre sufletul însuşi al neamului românesc. De aceea sunt atât de multe de spus şi este Eminescu inepuizabil.

Problema e să nu ne rătăcim, să fim în spiritul său, de oriunde am porni, de la orice poezie sau text al său. Şi oriunde ne-am opri ,vom fi spus ceva esenţial, concordant cu natura acestui geniu al istoriei şi culturii româneşti.

Azi, de Ziua lui Eminescu şi a Culturii Naţionale, ne bucurăm că Eminescu există, că am ajuns  să putem să ne regasim mai mult prin el. Mai mult ca oameni, ca neam şi ţară.

Eminescu – ne spune Grigore Vieru –  există ca “Domnul cel de pasăre măiastră / Domnul cel de nemurirea noastră.”  (Imi vine să spun “Domnul cel de mântuirea noastră” ).

Privindu-i integral opera îl vom recunoaşte pe Eminescu nu doar ca poet ci şi ca prozator, dramaturg,  gânditor ( filosof ), logician, economist, sociolog, traducător si nu in ultimul rand  jurnalist. Vom recunoaşte în Eminescu, pe urmele lui Constantin Noica, “etalonul poeziei româneşti … expresia integrală a sufletului românesc”.

În aprecierea lui Petre Ţuţea, Eminescu  ne apare în ipostaza “românului  absolut” sau  ca “sumă lirică de voievozi”.

Pentru George Călinescu, Eminescu este poetul “nepereche”.În viziunea lui Marin Sorescu, “Eminescu n-a existat …”, un mod poetic de a spune că el a existat altfel, confundându-se cu sufletul însuşi al neamului din care s-a născut. Într-un fel Eminescu suntem noi, neamul românesc. Noi suntem, evident, şi Avram Iancu şi Ştefan Cel Mare şi … Horia şi …

Dar astăzi suntem Eminescu şi ne bucurăm de aceasta.

Eminescu, de Ziua lui, și de orice zi, nu se limitează la sine ( n-ar fi el dacă s-ar limita ). Prin el, prin opera sa, ajungem … la istoria noastră, să zicem la un moment al ei, anume … la Horia (Cloşca şi Crişan – n.n. A.Ţ.).  În acest cadru nu putem merge prea departe, să cuprindem adică mai multe momente ale istoriei … Este oricum destul ca să înţelegem că Horia suntem noi, cu Eminescu deodată și cu toată istoria neamului implicată sau presupusă aici: “Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine / Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine. / Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă, / Îşi ascunde tristă, galbena ei faţă. / Horia pe-un munte falnic stă călare: / O coroană sură munţilor se pare, /  Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori/  / Îşi vuiau prin tunet gândurile lor. / – Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu, / Dar mai mare suflet bate-n pieptul său; / Fruntea-mi este albă ca de ani o mie, / Dară a lui nume mai mult o să ţie. / – Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat – / Dar el e mai mare, că ni-i împărat. /  Atunci luna iese norilor regină. / Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină, / Galbenele-i raze încing fruntea-i rece, / Că părea din munte diadem de rege. / Și un stol de vulturi muntele-ncongior, / Cugetînd că-i Joe, dumnezeul lor. / Cînd în miezul nopții, cununat cu nymb, / Fulgere aruncă sus de pe Olimp.”

Mircea Eliade: ”Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.”

O poveste frumoasă, a lui Geo Bogza, despre Eminescu și sufletul neamului românesc, ni se pare potrivită a fi (re)amintită azi :

”Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând : – Cine bate ? / – Oameni buni! / Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a da porunci, dar cu blândețe. / – Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt. / Și le-a dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie și a busuioc … A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage : – Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos ! / – Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiași. / – Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! / – Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre ? / – Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! /  – Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. / Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Ca publicist, Eminescu a fost ”un copil a veacului”, în sensul cunoașterii profunde și asumării  problemelor pe care istoria le punea în fața neamului românesc: consolidarea unirii, cucerirea independenței, situația economică și socială a țării, a țărănimii în special, probleme juridice, cele de politică externă, situația românilor din Transilvania.

Nu i-a iertat, ca jurnalist, pe cei care nu erau la înălțimea pozițiilor politice pe care le dețineau. Celor care îi reproșau că este prea dur el le răspundea cam așa : Ticălosului nu poți să-i spui că este altfel decât  este, adică ticălos.

Când ticăloșia venea din partea unor puteri străine ( Rusia, care ne-a luat Basarabia în 1878, Austro-Ungaria, pentru care aspirația de unire cu românii din Transilvania nu era nici pe departe ”legitimă”, Turcia … ) era mai greu de luptat, oricât de justificate sau îndreptățite erau ideile și aspirațiile lui Eminescu și ale neamului românesc.

Eminescu este același, ca atitudine și stil, în plan jurnalistic, în legătură cu temele abordate, cum ar fi problema evreiască  (deși aici a fost învinuit de antisemitism și xenofobie ) sau cea  a Războiului de Independență ( a matrapazlâcurilor făcute de guvernanți cu această ocazie ), sau cea a acordurilor pe care guvernul le-a încheiat cu Rusia si cu Austro-Ungaria (dovedind incompetență și lipsă de demnitate ; sudul Basarabiei a fost pierdut pentru că guvernanții români n-au considerat că este necesar să ceară Rusiei garanții, în aprilie 1877, când au încheiat acordul cu această țară ) sau  în problema românilor din Transilvania, a maghiarizării forțate a acestora, sau în prezentarea situației economice și sociale dezastruoase a țării.

Iată, de exemplu, ce scrie Eminescu într-un  editorial din ziarul Timpul,  în 23 iunie 1879, pe tema situației sociale a populației rurale: ”Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oțet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă ; foarte rar la zile mari,  și nici chiar atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănânce carne și să bea vin; trăind sub un regim alimentar așa de mizerabil, țăranul a ajuns la un grad de anemie și de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui țăran român, om de la țară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp și de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case, se găsește o familie care să aibe un copil, mult doi, și aceia slabi, galbeni, ligniți și chinuiți de friguri permanente. Această populație, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate : administrația. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la țară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine știe ce păcate, în mâna acestei administrații, compusă, în cea mai mare parte, din haitele de cafengii, din ștrengarii și necăpătații de prin târguri. ( Eminescu, Opere X, p.277 )

Dacă sub aspect cultural și lingvistic suntem încă sub semnul lui Eminescu, cu îndreptățire putem spune că și în plan publicistic Eminescu s-a constituit ca un model. Moartea sa este legată, în contextul vremii și în condiții care nu sunt încă deplin elucidate, mai mult de activitatea sa publicistică decât de cea poetică.

Cât privește moştenirea politică a lui Eminescu, trebuie să o recunoaștem, în condițiile secolului al XX-lea,  în Semănătorismul lui Nicolae Iorga, în trăirismul lui Nae Ionescu, sau  în gândirismul lui Nichifor Crainic.

Şi pentru ideologia Mișcării Legionare, Eminescu a fost un precursor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu denaturările, exagerările pe care Mișcarea le-a făcut în legătură cu naționalismul eminescian.

Chiar și orientări politice de stânga au găsit în opera lui Eminescu idei care să le fundamenteze acțiunile. Iată, deși în perioada regimului comunist în România, Eminescu a fost și el supus ”curățirii”, totuși o parte operei sale poetice ( vezi de exemplu poezia Împărat și proletar ) ocupa un loc de frunte în manualele școlare.

Ca poet, publicist, om de cultură, Eminescu este actual, precum sufletul însuşi al neamului în care s-a născut. Instituirea Zilei Culturii Naţionale în ziua sa de naştere poate fi privită şi ca o recunoaştere sau consfinţire în acest sens.

Poate prin unele idei politice Eminescu apare azi mai puţin actual, deşi … ne vine greu să acceptăm că el a confundat vreodată sentimentul dragostei de ţară cu unul xenofob sau antisemit.       Ideea actualităţii operei eminesciene necesită, desigur, o dezvoltare mai amplă. În efortul de prezentare  şi de argumentare a acestei idei putem să ne oprim … chiar la opera eminesciană. În măsura în care ne regăsim în aceasta, Eminescu este actual.  Ne putem regăsi în Eminescu, în opera sa, în multe ipostaze: în sentimentul iubirii, al dragostei de ţară, de natură, în dimensiunea noastră filosofică, morală, istorică. Iată un exemplu ( un fragment din poezia Glossă ) posibil de regăsire pentru noi, pe calea artei, în semnificaţia majoră a istoriei şi a fiorului metafizic al propriei existenţe: ”Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate.”

Zădărnicie? Este Eminescu  pesimist? Sunt înclinat să spun că este lucid. Oricum, el este actual … cu zădărnicie cu tot.

Multe  s-au spus despre Eminescu dar cel mai frumos, mai  profund despre el îmi pare că el însuși a vorbit. Era conștient de valoarea sa, de geniul său și iubea poporul din care s-a născut. Pe marginea unuia dintre manuscrisele sale găsim următorul fragment: ” Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.”

Freamătul unui neam în inima unui om! Şi-al codrului, şi-al iubirii …  Vibraţia unui suflet în care ne regăsim … mai mult! Acesta este Eminescu!  Actual !

prof. Adrian Ţineghe

comentarii

Raspunsuri

• Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Eminescu, apărător al Bisericii Ortodoxe/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc” | Regăsirea frumosului pierdut
• Eminescu, freamătul unui neam în inima unui om / Ce spunea Eminescu despre Ortodoxie/ De ziua lui Eminescu sărbătorim „mintea neamului nostru românesc” | Regăsirea frumosului pierdut