Pagina principala / Istoric / Încrustări istorice. Bastonul seniorului de Ziua Veteranului

Încrustări istorice. Bastonul seniorului de Ziua Veteranului

Referindu-ne la istoricul acestei tradiții a Veteranilor constatăm că în anul 1870, Convenția de la Geneva, a hotărât ca militarii, aflați în serviciul Patrie, după 25 de ani de activitate, să primească ]n semn de recunoștință titlul de veteran de război. Prin urmare acest titlul a fost acordat și în Regatul României acelora care au luptat în Războiului pentru Independență, prin înaltul ordin al Regelui Carol I, în anul 1902.

La 29 aprilie 1902, Regele Carol I a recunoscut, pentru prima dată oficial, titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă. Decretul Regal emis la acea dată, la articolul 2, prevedea ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure „liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”[1]. Prin Decretul – lege nr. 1402, din 15 mai 1927, ofiţerilor activi şi de rezervă care participaseră la Primul Război Mondial şi care fuseseră decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”’ li s-au acordat loturi de teren sau loturi de casă, precum şi anumite gratuităţi. Acea legislație a fost mereu actualizată cu diferite alte drepturi şi avantaje pentru ca din 1948 să fie doar unele revăzute, iar altele fiind chiar anulate[2].

Prin HG nr. 1222/10.10 2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, s-a hotărât revenirea la tradiție ca Ziua veteranilor de război să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. Drepturile veteranilor de război sunt reprezentate, în prezent, de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, afiliată ca membră a Federaţiei Mondiale a Vechilor Combatanţi, cu sediul la Paris. Drepturile lor sunt prevăzute de Legea nr. 49/1991 şi Legea nr. 44/1994, modificată şi completată prin Legea 303/2007.

În sensul adaptării la sistemele globale și această tradiție a fost răstălmăcită și politic interpretată după interes. Am puncta doar cum s-a răstălmăcit în Ziua veteranului!, prin decrete și semnături regale, sau/și președințiale din ce a fost: Ziua Armistițiului[3]. Adică, un sfârșit de război nu poate să reprezinte decât norocul aceluia care a scăpat din confruntarea între viață și moarte. Și după cum istoria ultimului secol ne arată Ziua Veteranului, era asimilată ca Ziua Păcii! A fost doar o amăgire, căci, de la acel sfârșit, s-a născut un nou început de război, care a lăsat alți veterani, și alți eroi în brazde de morminte. Să ne amintim doar că SUA și Franța, în 1928, au semnat Pactul Kellogg-Briand, un „Tratat internațional pentru renunțarea la război”, ulterior la acesta au aderat majoritatea națiunilor lumii. Și a pornit tăvălugul celui de-al doilea război mondial. Altă pace, alte cimitire de eroi și veterani care-și jeleau camarazii.

Guvernele britanic și german au inițiat un apel comun, pentru comunitățile din întreaga lume, să tragă la biserici toate clopote, la unison la ora 11.00, pe 11 noiembrie 2018, pentru a marca aniversarea o sută de ani Ziua Armistițiului. În 1954, americanii au renunțat la numele „Ziua Armistițiului” și au adoptat „Ziua Veteranilor”. Altfel spus, au înlocuit o zi sacră, de mulțumire, cu o zi pentru a glorifica războinicii. Și toate dintr-un nărav politic. La auzul armistițiului, în toate războaiele, căștile de oțel au plutit în aer, soldații se bucurau că tunurile lor erau trase în muzee, că bubuitul lor marca doar salvele de Pace! Toți se săturase de mizeria tranșeelor, de camarazii mutilați, de pielea arsă de exploziile bombelor, de gazele cu miros de muștar, de bombele ciupercă de la Hiroșima și Nagasachi (6, 9 septembrie 1945), că în sfârșit mitraliera nu mai mistuia 450 de gloanțe pe minut, că în uruitul asurzitor tancurile nu mai trec prin malaxorul șenilelor trupurile camarazilor ascunși în gropi, că avioanele în picaj nu mai brăzdează fundul pământului. Oamenii au plâns de bucurie. Iată un facsimil al ziarului America la momentul armistițiului.

Pe 7 octombrie 1918, la Waschington, trimisul W.A.F. Ekengren, din ordinul împăratului Carol al IV-lea, înmâna o notă care prevedea că monarhia austro-ungară, prin care se adresa Preşedintelui Statelor Unite din America şi „oferă a încheia cu dânsul şi cu aliaţii săi un armistiţiu pe toate fronturile, pe uscat, pe apă şi în aer, şi să intre imediat în negocieri de pace pentru care cele patrusprezece puncte din mesagiul adresat de preşedintele Wilson Congresului, în 8 ianuarie 1918 şi cele patru puncte conţinute în adresa preşedintelui Wilson, din 12 Februarie 1918, să servească ca temelie şi punctele de vedere din 27 septembrie 1918”[4]. După primirea notei, președintele americii „judeca de datoria sa a spune că nu poate întreține sugestiile guvernului [austro-ungar] din cauza evenimentelor schimbate din ianuarie”, care au schimbat în mod necesar și responsabilitatea guvernului SUA, fapt pentru care nu se simte liber a accepta numai „autonomia” popoarelor ci se „pronunța pentru libertatea lor deplină”[5].

Cât privește soldaţii acelor naţiuni oprimate, trebuiau să continue lupta pe frontul de est cel mai apropiat de pământul natal, pe cât era cu putinţa, cu scopul de a elibera şi de a îndemna pe conaționalii lor să se revolte contra germanilor. Conducătorii mişcări naționalităților din imperiu, nominalizați de americani, erau: prof. Masaryk, de la consiliul naţional cehoslovac, Pianistul Paderewsky, reprezentând polonezi, Căpitanul Vasile Stoica, de la Liga Naţională Română şi Dr. Hincovici, de la Consiliul naţional Jugoslav. Aceștia, în viziunea inițială a lui Wilson, trebuiau să formeze Federaţia Europei Centrale, care să fie alcătuită dintr-un lanţ de state, care să se întindă de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Statele Unite, în mod semioficial, trebuia să fie „naşul mişcării”. Programului preşedintelui Wilson de a elibera toate popoarele asuprite era proiectat și prin intermediul acestei mișcări a naționalităților. Aceasta avea ca rol „blocare ambiţiile Germaniei în est” şi urma a fi încorporată în Liga Naţiunilor, la masa păcii, prin reprezentanții lor prezenți din America.

În America românii fluturau cu mândrie steagul lor, și determinase, prin oferta lor numeroasă, ajunsă la peste 20.000 de voluntari, de a forma unități românești sub steag american, introducerea serviciului militar obligatoriu, când la departamentul de stat american avea să ajungă știrea: „Armistițiul a fost semnat”. Căpitanul Vasile Stoica, aducea la cunoștința președintelui W. Wilson, Mapa „României Mari”, și broșurile referitoare la „Basarabia” și „Dobrogea” cu explicațiile necesare, mape având coperte cu motive românești[6]. În timp ce Vasile Stoica, Pr. Ioan Moța și Dr. Vasile Lucaciu, erau printre românii ardeleni emigrați în america, Uniunea românilor din America, printr-o scrisoare deschisă îndemna pe români să cumpere „bonduri” pentru al patrulea împrumut, făcut de stat, în 19 noiembrie 1918, în timpul color 15 zile rezervat operațiunii de subscripție. Centralizarea datelor reprezenta o necesitate de a argumentare în fața președintelui SUA a interesului național românesc, susținea Ioan Păcurar[7]. Și sunt, în această circumstanță dator a explica răstălmăcirea. Învingătorii au impus pacea nu prin negocieri, cum ar fi vrut germanii, ci prin impunerea de despăgubiri, fapt pentru care s-a rupt Pacea!.

Ce concluzionăm aici nu sunt doar povești. Sunt răspunsuri posibile la întrebări. De ce cineva a decis să „servească” în armată? Cum a fost sub prestație de jurământ lupta? Cum s-au întors acasă sprijinindu-se într-un baston? Rapoarte în ziare, exemple de eroi? Bine: „până și o femeie – Ecaterina Teodoroiu – care s-a deghizat în bărbat, pentru a servi în războiul întregirii, a fost un voluntar al Patriei!, recompensată post-mortem: „sublocotenent-voluntar” și ea, ca vreo 800.000 de feciori români, care au avut parte doar de: „Crucea comemorativă” a Marelui Război.

Sărbătoare nemeritată

Comandanţii şi oştirea română care depuseseră jurământul de credinţă Regelui Mihai I, după 23 august 1944, au găsit de cuviinţă să dedice momentul eliberării ultimei brazde de pământ românesc, din 25 octombrie 1944, regelui lor, amânând în acest sens atacul pentru eliberarea orașului Carei. Ultima brazdă de pământ românesc făcută cadou, ca şi când ei nu ştiau că datorită nechibzuinţei comandantului suprem, 160.000-170.000 de camarazi ai lor au fost dezarmaţi şi aruncaţi pentru mulţi ani în ghetourile comuniste sovietice siberiene.

Nu ştiau sau nu voiau să ştie?. Nu are importanţă. Important e că în acea zi, nici ex-regele mareşal, nici colonelul „prinţ” Duda, nu au găsit de cuviinţă să adreseze câteva vorbe, măcar şi în scris, măriei sale oşteanului român, cel care, la doi paşi de Parlament, unde fostul Ex-regele se bâlbâia la festivități, aproximativ la aceeaşi oră îşi serbau ziua şi sutele de mii de eroi supraviețuitori, care, de la mareşal la soldat, şi-au jertfit viaţa pentru neamul românesc, al cărui rege, incompetent sau impotent, a fost cândva Mihai I (și nu Mihai de România, cum lingăii l-au gratulat!).

Stupoare însă! „În timp ce mă apropiam de sfârşitul materialului la care lucram, pregătindu-mă să aduc şi eu „omagiul cuvenit regelui meu”, – scria profesorul comandor Dr. Jipa Rotaru – găsesc pe internet, circulând pe diferite site-uri, mail-uri, un document de o valoare excepţională şi care, dacă se va dovedi veridic, ne va scuti pentru „totdeauna de ceremonialurile aniversare ale trădătorului de ţară Mihai I şi întregii sale găşti, să-mi fie scuzată expresia mai puţin academică”[8].

Dezvăluirea senzaţională, demonstrând fără echivoc dubla trădare mârşavă săvârşită de Mihai I, atât la 23 August 1944, cât şi la 30 Decembrie 1947. Astfel, în documentul citat este înregistrată poziţia spionajului sovietic din perioada celor două evenimente, precum că: „În România, tânărul rege Mihai se bizuia pe trupele comuniste (Armata Roşie – n.n.) pentru a-l aresta pe generalul (de fapt mareşalul n.n.) Ion Antonescu şi pentru a înfăptui lovitura de stat antihitleristă (gravă eroare – n.n.) cu ajutorul coaliţiei antifasciste în care intrase”[9]. Tot cu acordul Regelui Mihai, 160 de paraşutişti americani, transportaţi cu 4 avioane de transport, aveau misiunea de a „neutraliza gărzile antonesciene ale Palatului Regal”!. Întreaga operaţiune codificată „Operaţia Hammerhead” era coordonată (comandată) de comandorul Frank Wisner, după cum ne informează acelaşi general Sudaplatov. Şi mai scria generalul spion, referindu-se la abdicarea regelui, de la 30 Decembrie 1947: „Ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski a purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i acestuia o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită în Mexic, pe care el a și acceptat-o„. Orice comentariu ar fi de prisos. Citiţi şi judecaţi singuri, încheia dureros articolul său profesorul Dr. comandor Jipa Rotaru, publicat în Art-emis, de unde, a fost preluată informația.

 În Septembrie 2019, pe vremea când scriam monografia Cercului Militar Oradea, dedicată centenarului său, (11 octombrie 1919, ca prima instituție culturală din Bihor, după preluarea administrației de către armata română – 20 aprilie 1919[10]), și când, ocupat fiind, nu puteam răspunde prompt la chemarea nepoatei, Bianca Andreea Moșincat: „hai bunicule să ne jucăm”, atunci mi-am amintit cum joaca copilăriei și adolescenței mele s-a oprit în urmă cu 50 de ani: în septembrie 1969. În trenul ce șuiera în gara Satu Mare, cu valizele în mână, însoțit de delegatul Centrului Militar județean, porneam pe drumul de fier, ce șerpuia printre Obcinele Bucovinei, spre Liceul Militar „Ștefan cel Mare, din Câmpulung Moldovenesc.

Din acel septembrie 1969 m-am sculat și m-am culcat „cu goarna”. Îți aduci aminte camarade? Cât era de strict, greu, numai constrângeri de tot felul?. Grea a mai putut fi adaptarea la „mediului cazon”…, poate şi pentru faptul că nu am fost făcuți pentru aşa ceva. Vezi camarade? eu recunosc, dar cine a fost făcut pentru armată? Cu toate acestea, am iubit ARMATA şi încă o iubesc, fapt pentru care m-am străduit să o reprezint cu ONOARE şi DEMNITATE, oriunde şi oricând. Aceste lucruri le-am învăţat și deprins de la și împreună cu voi dragi Camarazi! Pentru asta vă mulţumesc, și vă sunt recunoscător căci împreună am devenit Oameni mari, învăţați de iluminați dascăli să stăm: DREPT şi DEMN, să SERVIM PATRIA ROMÂNĂ! Ei, dascălii și comandanții ne-au învățat să știința și arta militară, să gândim și să analizăm cum să hotărâm și cum să ridicăm și să menținem Steagul Românie la catarg!

Cariera militară am început-o, ciocnindu-ne valizele în trenul ce șerpuia gâfâind prin trecători, numărând gările ce se risipeau pe plaiurile Bucovinei, alături de sătmărenii mei dragi, colegi de clasă: Hendrea M. Ioan (Medieșul Aurit, nr. 12 la apel), Onişa P. Pavel (Micula, al 20-lea la strigare), Tușnea Vasile (Carei, s-a retras după absolvirea clasei a 11-a), toți trei retrași prematur dintre noi, Blideran A. Mircea (Satu Mare, al 2-lea alfabetic, în catalogul clasei), Mardale I. Ioan (15, în catalog), Moşincat V. Constantin, (ultimul de jos, la a șasea filă în catalog, numărul al 18-lea, din catalog). În semn de omagiu și prețuire a celor 32 de colegi absolvenți ai clasei XII G, cea mai bună clasă din liceu, din promoția 1972 de absolvenți, diriginte profesor, Ana Bejinariu și tuturor, de ziua veteranilor, le doresc sănătate și le transmit simbolic Bastonul Cavalerului Senior!

La lista sătmărenilor aș mai adăuga pe general Grigore Bartoș (Ardud), coloneii: Eugen Moș, Ioan Tătar (Gerăușa), Gheorghe Cireap și Vasile Hoble (Supur), Gheorghe Dohan (Carei), Radu Olah (Carei), Voicu Șichet (Satu Mare), s.a.

A fi veteran de război nu este o simplă sintagmă, nu este ceva dat militarului, ci este ceva dobândită cu sudoare şi mult sacrificiu, pe câmpul de luptă și de onoare. Veteranul poate fi și trebuie considerat, pe baza meritelor sale, ca „bun național”. El merită preţuire permanentă şi cinstire eternă. Toți merită Baston de Cavaler Senior, ca simbol care sugerează și certifică, cu putere de simbol, vasta experiență, cunoștințe, pricepere, devotament, dăruire și unanimă recunoaștere.

Povestea veteranilor, în cărțile viitoare de istorie, ar trebui să fie despre virtute, credință, nădejde, iubire, dar fără război. Până atunci, orice poveste despre veterani aș începe-o cu partea finală: Recunoștința. Prima poveste pentru tânăra generație ar fi o mărturisire sinceră a ceea ce-am făcut în ultima jumătate de veac, cât am fost la datorie pentru Pacea României. În conversațiile din tinerețe cu bunicii, apoi cu tata și socru am aflat, de la sursa demnă de încredere, cât de dur și distrugător au fost războaiele, la care au fost parte, și din care au fost doar niște norocoși supraviețuitori.

Ajunși la ziua veteranului 29 aprilie 2020, în condițiile restricțiilor de distanțare impuse, le dăruiesc, de aproape, în mod simbolic: Bastonul de Cavaler Senior, și o zi fericită cu sănătate, întru mulți ani!.

Dedic acest gând cu sănătate și La mulți ani, tuturor veteranilor supraviețuitori din al doilea război mondial, precum și tuturor camarazilor din Divizia 11 Infanterie, în rândul cărora îi includ, cu voia Domniei lor și pe generalul erou Marin Dragnea, rănit în luptele de la Oradea, 12 octombrie 1944, și încă nedeclarat cetățean de onoare, și pe generalul – locotenent Dumitru Prunariu^[11], unicul român decorat cu Ordinul „Erou al URSS” și singurul, în viață, „Erou al R.S.R.”.

 

(II)

La vreme de sărbătoare și politicienii își aduc aminte și apreciază modul în care militarii români îşi îndeplinesc misiunile în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak ori Balcanii de Vest, căci ei promovează interesele de securitate ale României. Împreună cu aliaţii şi partenerii strategici: asigură îndeplinirea misiunilor încredinţate, după cum menţiona şeful statului, în mesajul său de Ziua Veteranilor. Și nici astăzi, nu pot pricepe de ce „președintele” i-a împiedicat pe veterani să depună coroane de flori, în prezența sa, în amintirea camarazilor lor, la Monumentul ostașului român de la Carei, la 25 octombrie 2016? Un camarad, cu profund regret constata: „teorie și gargară politică, virusate și ambalate în lozinci” pe care nimeni nu le crede. Dacă ar fi cu Respect față de veterani atunci, cu siguranță, s-ar găsi un stat major al „înțelepților” care ar pune pe masa guvernanților soluții, la care ar fi suficient: „Aprob”, pentru ca barca România să nu mai plutească în derivă. Cu soluții pentru noi și cu noi ar fi mai simplu dar cu oameni ezitanți țara se „virusează”, la propriu!

Distinse domn militar junior, dragă amice, eu seniorul nu mai voiesc nimic pentru mine: material, căci toate îmi sunt suficiente și peste măsură, odată ce vremea trece îmi devin inutile, mă incomodează și mă gândesc câtă dreptate avea Înțeleptul Solomon, care deși avusese tron de aur, a fost îngropat cu mâinile și picioarele afară din sicriu să se vadă că n-a luat nimic cu el (…) La vremea senioratului suficiența se rezumă la o mângâiere și un mulțumesc! Să fim dar bine înțeleși, n-am fost niciodată rebel, că m-am culcat și m-am culcat cu goarna de când mă știu. Am fost ordonat, cumpătat, cât s-a putut, cu mare băgare de seamă și abțineri de la cleveteli. Am pus umărul decât la muncă, la zidire, la nevoia sau la suferința camaradului de lângă mine. Și mai ales, m-am pregătit tot timpul pentru ziua de mâine, cum bine zic, și fac, japonezii. Și ți le spun toate, Juniorule, nu că tu nu le-ai ști. Am avut cizmele de box, lustruite și pregătită valiza de alarmă, gata să plec la datorie, în cinci minute de la semnalul telefonic de alarmă! O viață trăită! Și ce-am făcut o viață întreagă în cătănie?

Scriu cu durerea aceluia care a citit, tot timpul și printre rânduri, ca să pricep mesajul (fie și subliminal) a ceea ce studiam, ori/și a ceea ce se încerca să se „vânture” din toate zările. Am ferma convingere că de când există omenirea a existat și un interes. Nimic, dar absolut nimic, nu s-a creat și făcut, fără rost! Axioma, că lumina vine de la răsărit, nu trebuie probată. Că omul nu trebuie să facă umbră degeaba pământului, e vorba pe care tata o folosea ca îndemn la muncă.

Pâinea, cea de toate zilele, a fost frământată cu sudoarea frunții mamei, ca pildă a credinței că odată însemnată cu divinul semn al crucii, frântă și îmbucată de meseni îi va îndestula. La masa, sărăcăcioasă, nesofisticată cu meniuri exotice, dar îmbelșugată cu „pită aburindă”, scoasă din cuptorul casei, cu lapte, brânză, caș, unt – de la vaca și oile din țarcul șurii – cârnați, șuncă și clisă atârnate-n grindă, carne de pui, rațe și gâște, crescute în bătătură, legume și zarzavat din ograda proprie și toate alese, rânduite și servite cu dragoste la masa familiei. Și nu-mi aduc aminte ca de la masă să fi lipsit moșul, bunicul, care începea cu „Tatăl nostru…, și sfârșea cu: Mulțumim îți Ție Doamne!. Să ne fie de bine și de sănătate”!. Nici nu e bine să povestim, că ajungem din nou la istorie, la…a fost odată.

Marea întorsătură!

Și mă întorc, de dragul istoriei, la originile erei pe care o parcurgem în galop. Atunci când totul se măsura în bani. Când gândirea umană, funcție de interesele „politice”, proiecta lucrurile stupide, și sofisticate, cum a fost războiul. Ca unul care, tot timpul m-am pregătit pentru război, recomand lectura cărților mele doar pentru învățătura, din care să se rețină: așa NU! Ca unul care, am fost educat în familie de creștini, înțeleg să-mi fac datoria. Iar datoria de ostaș a fost aceea de a veghea ca neamul să nu piară, să se bucure de cel mai de preț bun lăsat de Dumnezeu: libertatea.

În acest spirit s-a făcut, ca dreptatea să fie cuprinsă în faptă și de egala îndreptățire, cum grăia poporul, să beneficieze tot Omul. Dacă bine îmi amintesc, am discutat de multe ori cu tine, juniorule, despre ceea ce datorăm înaintașilor: respect. Și încă cu suflet creștinesc, cu generozitate față de toți, și cu aleasă grijă față de seniori. Să te supui acestei datorii, și să asculți, apoi să rezolvi nevoile oamenilor care apelează la tine, ți-am transmis. Să fii vigilent la dușmani, că tare aș vrea ca să-i fi aruncat eu însumi în fundul iadului, cu trăznăile lor cu tot, să pot astfel mântui țara. Dar asta n-a făcut nimeni până acum.

Și revin cu exemplu la vecinii noștri unguri. Românul guvernator, temporar, și cardinal Nicolae Olahus (10 ianuarie 1493 – 17 ianuarie 1568), credea că „odată unită Ungaria”[12] ura va fi ținută în frâu. Împotriva „moliilor devoratoare trebuie să lupți, să transpiri, să nu încetezi să speri. Amorțeala și adormirea necesită sfaturi înțelepte. Gloria străbună fă-o să fie veșnică prin fapta de fiecare zi”, era teoria care l-a animat toată viața pentru echilibru.

La școala capitulară din Oradea (1505-1512), sub protecția episcopului Turzó, a învățat Nicolae Olahus: gramatica, retorica, și dialectica, adică știința de a interpreta poezia și istoria clasică, de a scrie și citi latinește. Aritmetica, geometria, astronomia și muzica erau discipline de studiu. De la George Peuerbach, venit de la Viena, autorul tabelului eclipselor solare, cunoscute ca „Tabulae Varadiensis”, a deprins decriptarea manuscriselor din biblioteca de la Oradea, mutată de Matei Corvin la Buda, distrusă apoi de turci. Educat în „spirit umanist”, la școala din Oradea[13], după cum remarca istoricul colonel Ioan Țepelea, „spiritul lui Olahus” a rodit reflexiuni atât asupra frământărilor unui cărturar, martor şi actor al unor momente cruciale din epoca sa, cât şi asupra măsurilor luate de el ca exponent al puterii religioase şi laice din acest colţ al Europei. Prima întrebare la care trebuie să răspundem se referea la apartenența lui Olahus la patrimoniului cultural românesc, ca descendent dintr-o familie voievodală, ataşat de limba şi originea strămoşilor, sau la patrimoniului maghiar ca exponent de vârf al organizării religioase şi politice din Ungaria?”.

Răspunsul, în opinia istoricului orădean, în spiritul deschiderii spre Europa, nu poate fi decât: „Olahus, scriitor de limbă latină, demnitar important al regatului maghiar, aparţine – prin opere delimitabile – ambelor culturi şi popoare. Este de altfel, cazul mai multor autori din perioada Renaşterii care au făcut apel la verbul latin, dar şi cazul unor scriitori dezrădăcinaţi din solul patriei pe motive politice – autori atât prin opera lor în limba maternă cât şi prin scrierile ulterioare în limba ţării de adopţie. Ne vom rezuma a-i aminti doar pe Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Cercetătorii vor întâlni tot mai des acest fenomen al apartenenţei la două culturi lumea de mâine. în cazul lui Olahus consemnăm și opinia unui cercetător maghiar, Toth Istvan (Alkinoos Kertje, 1970, p. 157), care vorbeşte chiar de „tradiţia comună româno – maghiară”[14] la nivel european.

Este de reținut că opera istorică a lui Nicolae Olahus, din volumul Ungaria (1536), conferă, prin cele 8 capitole din 19, date monografice importante despre Dacia, el fiind primul dintre români care, în limba latină, oficială a cancelariilor europene, scria despre originea romană a valahilor, despre unitatea lor din toate provinciile. Spiritul umanist a lui Olahus, manifestat în calitatea sa de înalt prelat catolic, ocrotea plebea, susținând că fiind creaturi ale ființei divine „toți au aceleași drepturi”. Față de iobagii români și salvarea lor din umilința separată de „unio trium noționum”, el arată originea lor nobilă cu „pecetea istoriei legitimați”[15]. Piedestalul înalt pe care, umanistul român Nicolae Olahus, a așezat persoana umană și credința vor constitui pilde, două secole mai târziu, pentru Școala Ardeleană. Mai reținem și faptul că la venirea popoarelor barbare trecerea lor spre teritoriul de astăzi a Ungariei, se făcea peste teritoriul unde locuiau și se numea „Dacia”, stabilindu-se la nord de râul Tisa.preciza cu precizie Nicolae Olahus în istoria sa. Ți avansa ca ipoteză posibila locuire a acelor teritorii de dacii-Ungariei, retrași de teama lor , deveniți daci-danezi (deși cronicile lor vorbesc despre origini de goți, cu numele derivat din Dan.).

Despre toponime, sunt făcute precizări de așezare pe patru râuri: Dunăre, Tisa, Drava și Sava. Provinciile române: Moldova, Muntenia, Transilvania erau clar delimitate, cu domnii în scaun și relațiile lor de stăpânire a cetăților din Transilvania, graiul comun al valahilor, cândva latin erau menționate în capitole distincte. Olahus emite și judecăți cu valoare strategică cu privire la configurarea terenului cu trecători dinspre Muntenia, în care adesea turcii au fost surprinși. În timp ce ofensiva spre Ungaria era mai lesne de făcut din Transilvania, în lungul râurilor. Practicarea agriculturii era recomandată pentru culturi de grâu, orz, legume, viță de vie, creșterea animalelor. Locurile Transilvaniei erau populate de patru „nații de obârșii diferite: maghiari, secui, sași și valahi”[16], între râurile numite odinioară: Cusus (Crișuri), Amorrois, Marisus, etc. Interesantă și întinsă cunoaștere și descriere a meandrelor făcute de Crișul Repede, traversat de 20-30 de ori într-o zi, de la izvor, până la Oradea, iar mai jos primește pe celelalte două (Negru și Alb) și se varsă în Tisa. Asemenea descrieri face Olahus și celorlalte râuri, inclusiv Aranyos (Arieș), aurit, din Transilvania. Admirația sa față de bogăția pământului, creșterea turmelor de animale, a apelor „cu pești de peste 12 picioare”, dealuri cu vii și un vin „dulce-acrișor, nobil” și din abundență, păduri atât de bogate, că „nimeni nu plătește lemnul”, precum și resurse de minereu, aur, sare „și râuri cu apă sărată folosită de țărani la condimentarea mâncărurilor, care ar putea fi cristalizată, și făcută o afacere, fiind în cantitate suficientă”, fiind menționate și locurile de extracție, ca „aparținătoare fiscului regal”[17].

Deși ocupase cel mai înalt post în ierarhia religioasă a Ungariei, la moartea sa, din 1568, episcopul locțiitor de Oradea, Francisc Forgach avea să spună: „arhiepiscop de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți la cel mai înalt rang”, deși obiectivul său politic a fost acela al ridicării regatului așa cum fusese înainte de Mohacs[18]. El nu putea admite să știe, statul, care l-a adoptat, împărțit într-un principat vasal turcilor, un paşalâc otoman şi un regat habsburgic, dar Olahus asistase, neputincios, la disputa – din Transilvania – între Ferdinand I şi Ioan Zápolya. Când nici nu mai spera, se încheiase pacea de la Oradea (1538), mediată de arhiepiscopul von Vells şi cardinalul Martinuzzi. Tratatul prevedea ca teritoriile lui Zápolya să fie anexate, după moartea sa, la cele ale lui Ferdinand. Însă regina Izabella[19], rămasă văduvă, va încălca această înţelegere, în favoarea fiului ei.

După moartea sa, nu conta nici prestația sa umanistă, nici credința sa catolică, nici erudiția competențelor sale, conta că: era român!, mentalități asemenea și atitudini, s-au transmis de atunci pe multe căi, forme și intensități. S-o fi supărat ulterior ungurii pe el pentru că a susținut unitatea lingvistică, și de tradiții religioase din cele trei țări românești, sau poate pentru că „cetatea Făgăraș, era ducat supusă boierilor munteni”, și cu siguranță pentru că, la 1547, a anulat prevederile privind „legarea de glie a iobagilor, și libera strămutare”[20], și pentru că toate națiunile din Transilvania le-a identificat după obârșiile lor etnice și religioase: unguri, secui, – care vorbeau aceeași limbă, dar aveau și cuvinte proprii, sașii – niște coloniști saxoni, din Germania, cu privilegii medievale, iar națiunea tindea spre „hungarica”. Abordarea sa depășise viziunea de până atunci, considerându-i și pe români ca națiune. Profesorul Ștefan Bezdechi, l-a numit pe Olahus „cel dintâi mare european cu sânge românesc”[21]. Arhiepiscop de Strigoniu (1553), Regent al Ungariei (1562), Nicolae Olahus a militat pentru catolicism, prigonind, fără succes luteranismul în Ungaria și Transilvania, abordând națiunea dintr-o structură modernă.

Peste timp, când trăia în Oradea Mare, Suzanna Lorántffy s-a asigurat că fetele erau învățate nu numai abilitățile necesare să conducă o casă și să educe copiii din familie, ci și să știe să citească, să scrie și să aibă cunoștințe de aritmetică. Trebuiau să cunoască Biblia. De altfel principesa Suzanna a fost cea care a sponsorizat apariția Bibliei de la Oradea, tradusă apoi în limba maghiară. Mai puţin se ştie că în acea vreme, Oradea găzduia mai multe instituţii de învăţământ, biblioteci şi un observator astronomic, ridicat de Georg von Peuerbach, cel care, în 1450, a stabilit meridianul zero al lumii chiar în incinta Cetăţii.

Ce valoare formidabilă aveau acele cărți editate sau transcrise la Oradea aflăm din mărturia unui profesor vienez al vremii care, afirma chiar, că piesele din colecţiile bibliotecilor erau „mai valoroase decât aurul şi argintul”. Pe vremea lui Nicolae Olahus, arhivele menţionează existenţa unei imprimerii locale în 1565, primul tipograf fiind un vienez stabilit aici, Raphael Hoffhalter, care avea să imprime peste 130 de cărţi, dar care a devenit „tipograf regal” la Alba Iulia, sub principele Ioan Sigismund al II-lea. La Oradea tipografii – tată și fiu – au tipărit cărți în limba latină, inclusiv un calendar. Biblia de la Oradea, lucrată la o tiparniţă din lemn, expusă acum în Muzeul Cetăţii și orașului Oradea. La fel ca numeroase alte cărţi, cartea a fost distrusă în 1660, când turcii au cucerit cetatea Oradea şi au oprit activitatea de imprimare.

Ca „stat de necesitate europeană”, cum numea Nicolae Iorga, România Mare situată de la Marea Neagră, veghind la gurile Dunării, peste Carpați, situând țara chiar în „Centrul Europei”!, borna care marchează locul fiind la doar 5 km de granița de Nord.

Și cum a apărut această mare întorsătură de intoxicare mondială: cu frica?, și distanțarea socială, în loc de cea fizică, medical necesară, încă nu e clară sursa, scopul și beneficiarul. Ciudățeniile pot fi legate de coincidențe, care n-au fost niciodată întâmplătoare, ca de pildă: cum s-au strâns „capetele” care au profitat de descoperirea epocală românească: „teoria consonantistă a lui Ștefan Odobleja? Ori recomandările medicale de „abandon al tabletelor” și practicarea sportului în aer liber, ca izvor de sănătate, participă la scăderea profitului producătorilor de medicamente? Și oare proprietarii tehnologiilor 5G la întrunirea mondială, cu puțin timp înaintea anunțului făcut de chinezi că au depășit PIB-ul americanilor, să fi pus la cale repede „pandemia” de la Wuhan? Cu-Virus, virușii care produc infecții, stricăciuni, până și în tehnică, nu? Dar și ajută la progresul omenirii. Dacă ceva s-a descoperit, domeniul militar a fost primul aplicant, în toate timpurile. Oare ce urmează?