Pagina principala / Istoric / Încrustări istorice. PRIMĂVARA ÎNTREGIRII

Încrustări istorice. PRIMĂVARA ÎNTREGIRII

Cronologie

Evenimentele din toamna 1918 și primăvara anului 1919 s-au succedat într-o atmosferă și cu o întorsătură extrem de rapidă și neprvăzută.

• 12 octombrie 1918 – declarația de independență de la Oradea;

”Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură asupra sorţii ei, naţiunea română doreşte să facă acum uz de acest drept şi pretinde în consecinţă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule şi fără valoare. Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”,

• 18 octombrie 1918 – Declarația citită, de către Alexandru Vaida Voievod, în Parlamentul de la Budapesta;
• La 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român Central, s-a constituit la Budapesta, funcțional din 21 oct/3 noiembrie cu sediul la Arad, ca organ de conducere al românilor şi care reprezenta voinţa întregii populaţii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu);
•  La 31 octombrie 1918 , prin Proclamaţia „Către naţiunea română”, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune;
• Manifestul de la 11 noiembrie 1918, renunțarea împăratului-rege Carol I Austriei și al IV-lea al Ungariei. Carol I a renunțat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale prin „dar nu a abdicat. Carol I inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu;
• La 11 noiembrie 1918, Károlyi Mihály era prim-ministru desemnat de rege. În această calitate, la 13 noiembrie, semna la Belgrad armistiţiul cu Franchet d’Esperey, și asistentul acestuia, Cartier. Clauzele principale ale convenției: armata ungară va fi total demobilizată; trecerea armatei franceze în direcţia Germaniei va fi cu totul liberă şi înlesnită; Banatul sârbesc şi Transilvania românească vor fi evacuate de autorităţile ungare; forţele germane care nu vor fi evacuat Ungaria până la 7 noiembrie vor fi internate în lagăre. Francezii au dorit să dea înțelegerii un caracter exclusiv militar, să preia controlului asupra căilor fluviale și asupra celor ferate, precum și să protejeze aliatul sârb, acceptând că delegația reprezintă exclusiv poporul maghiar, nu și pe celelalte naționalități din Ungaria. Tratamentul asigurat Ungariei a fost acela al unei țari învinse, care fiind de aceeași parte cu Germania urma să împartă egal responsabilitatea și consecințele războiului. Pe 16 noiembrie 1918 parlamentarii unguri au proclamat Republica Democratică Maghiară, căreia îi va lua locul Republica Sfaturilor a lui Kun Bela, în martie 1919;
• Partidul Național Român, în Consiliu la Arad, începe tratativele cu ungurii, din 3 noiembrie. Cotidianul „Aradi Újsag”, în numărul din 12 noiembrie îşi anunţa cititorii despre venirea lui Oskár Jászi la Arad, pentru a discuta cu românii. Scopul acestor discuţii ar fi fost rezolvarea problemei româneşti până la începerea tratativelor de pace şi a mijloacelor pe care le vor folosi, în cazul în care românii ardeleni vor prelua administraţia şi menţinerea ordinii publice. Importanţa acestor tratative este evidenţiată prin prezența membrilor Comitetului Naţional al P.N.R. şi ai Consiliului Naţional Român Central. Conform informaţiilor publicaţiei maghiare, se aflau la Arad dr. Aurel Vlad (Orăştie), Aurel Lazăr (Oradea), dr. Ioan Suciu (Ineu), Ioan Borcea (Sebeş), Gheorghe Popovici (Chişineu Criş), dr. Ştefan Cicio Pop şi Vasile Goldiş (Arad). Din partea socialiştilor erau prezenţi patru membri, dintre care ziarul i-a nominalizat doar pe Enea Grapini şi Ioan Flueraş. Erau aşteptaţi să sosească la consfătuire, conform aceluiaşi ziar, delegaţii de la Cluj, Dej, Lugoj şi din Voivodina de la Biserica Albă. Secretari ai consfătuirii urmau să fie avocaţii arădeni Gheorghe Crişan şi Sever Miclea. ziarul a amintit de şedinţa guvernului maghiar din data de 10 noiembrie, la care s-a discutat problema românească. Guvernul a aprobat cu acel prilej viziunea lui Oskár Jászi privind îndeplinirea cererilor românilor, în conformitate cu principiile wilsoniene. S-a evidențiat de la început „principii greşite ne-au influenţat gândirea, şi atât românii din ţară, cât şi maghiarimea au fost victimele şovinismului exagerat” (vorbe care aveau darul de tămâiere a situației de fapt), iar pentru depășirea situației se „dorea cu dragoste frăţească să îmbrăţişăm naţiunea română din Ungaria”[i]. Tratativele vizau teritoriul până unde se întindea limba românilor din Ungaria?, de fapt niște „enclave” pe care ministrul pentru minorități Oskár Jaszi voia să le impună reprezentanților românilor, alăturide alte 13 persoane, reprezentând parlamentul ungar, Consiliul Naţional Maghiar, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, un deputat sas, precum şi funcţionari ministeriali. Concluzia lui Jaszi. „noi să decidem soarta naţiunilor din Ungaria, fără a le consulta”. Prin intermediul lui, guvernul maghiar a lui Karoly Mihalyi a notificat CNR în 11 puncte poziția ungurilor. Aurel Lazăr a comunicat delegaţiei maghiare că nu sunt de acord cu prevederile documentului şi că doresc ca, până la întrunirea conferinţei de pace, situaţia să rămână ca şi înainte de începerea tratativelor. Urma ca şi până atunci, ca împreună cu maghiarii să asigure ordinea şi siguranţa în Transilvania. Din acest motiv, solicită guvernului maghiar să înarmeze Garda Naţională Română. Jászi a luat la cunoştinţă de acest anunţ şi a promis arme pentru Garda Română[ii]. Ungurii, prin ziarele locale, considerau tratativele ca o întâlnire „frățească” între cele două popoare, rezultatul fiind considerat o „regăsire” a celor două națiuni, iar până la Conferința de pace „o colaborare în scopul menținerii ordinii”. Da, numai că dezordinea are ca autori pe unguri și secui. Decizia suspendării tratativelor a venit și ca urmarea aprinderii „rugului de la Beliș” de către trimișii lui Urmanszki, și prin urmare „totala desfacere”.

***

Primăvara anului 1919, ce corespundea cu sărbătoarea creștinească a Învierii Domnului Iisus Hristos, a fost pentru marginea de vest a românității o adevărată vreme de „înviere a spiritului național”. Intrarea trupelor române, așteptată de cinci luni, sosise odată cu florile de liliac. Sub acest generic am realizat expoziții documentare, tematice la Muzeul Militar Național Filiala Oradea, itinerante la Beiuș, Arad, Carei, Satu Mare și Baia Mare, acum 20 de ani. Presa vremii aducea vești de bucurie pentru răsplata și exaltarea sufletelor asuprite. Iată câteva exemple, culese din documente.

După ofensiva din 16 aprilie 1919, Iuliu Maniu și Romul Boilă ținând să viziteze frontul, pentru a felicita brava armata romană și pe viteazul general Moșoiu, comandantul grupului de Nord (organizatorul Comandamentului Trupelor din Transilvania și al întregului dispozitiv de luptă din decembrie-aprilie 1919), în ziua de 25 aprilie 1919, au sosit la Dej. La masa întinsă, oferită de comandament în cinstea distinșilor oaspeți, au fost întâmpinați de generalul Moșoiu, însoțit de bravul său șef de stat-major Lt. Colonelul Atanasie Negulescu, de sub-șeful de stat-major maiorul Nicolae Pălăngeanu, maiorul Andrei Focșeneanu, locotenentul-adjutant Popescu, precum și de Dr. Teodor Mihali, președintele Sfatului National și prefect al județului, împreună cu o parte din șefii autorităților orașului.

Iuliu Maniu, ridicând un pahar cu vin, închinară în sănătatea generalului Moșoiu și a armatei române, a făcut un cuprinzător toast de mulțumire: „Domnule General! Am sosit pe front să vă aduc bucuria cea mare ce am simțit-o noi, Consiliul Dirigent și întreg poporul, în urma strălucitelor fapte de arme ce ați săvârșit. Victoria Dvs. față de unguri, pe lângă însemnătatea ei ca victorie militară, care va rămânea neștearsă în istoria poporului nostru, are și o altă însemnătate morală. Acum ungurii au susținut că dacă au fost învinși în acest război, au fost învinși de Europa întreagă, nu de armata română, care nici n-ar fi îndrăznit să se bată, cu ei. Dumneavoastră, domnule general, ați dovedit lumii întregi că, chiar atunci când armata română lupta numai cu o singură mână, cealaltă mână fiind întrebuințată, pe alt front, ea a putut zdrobi armata ungurească. Atunci când va avea amândouă mâinile libere, atunci ea e capabilă să se lupte cu zeci de armate, mai superioare decât a poporului maghiar. Recunoștința întregului popor față de d-voastră, viteazul conducător al armatei glorioase, este așa de mare încât nu pot s-o arăt prin cuvinte. D-voastră, domnule general, veți rămânea veșnic scris în istorie printre cei mai mari eroi ai neamului nostru. Ridic acest pahar în sănătatea victoriosului general și în sănătatea marii oștiri române, mândria noastră!”[iii]

Merită a fi evidențiate câteva aspecte cu privire la unele afirmații, apărute în presa vremii, ale colonelului Kratochwil, cel care se lăudase că singur, cu secuii săi, ar fi azvârlit armata română peste Carpați dacă ar fi fost lăsat. Adevărul era însă altul. Când a prins de veste că la Uioara (lângă Alba Iulia,) sosise trupele lui Moșoiu, a renunțat la „mărețul său plan”, și s-a întors la Cluj, la începutul lunii decembrie 1919. Apoi, că nu armata română i-a bătut, ci Europa a fost contrară acțiunilor din zilele următoare, căci la Carei colonelul, potrivit relatărilor lui Moșoiu, comandantul „Diviziei 20 de Secui!, și-a predat sabia în castelul Grof Karoly, din Carei”.

General Moșoiu a răspuns astfel la toast: „Domnule Ministru, vă mulțumesc pentru cuvintele elogioase, adresate prin mine armatei de Nord. De când am sosit în Ardeal și am început să lucrez cu Consiliul Dirigent, v-am spus să aveți încredere în armata română și am prevăzut dezastrul militar de astăzi al ungurilor. Armata este expresia voinței poporului. V-am spus de atunci că armata română e gata și că așteaptă, numai porunca să pornească spre victorie sigură. Cu această credință nestrămutată am lucrat timp de aproape cinci luni, pentru desăvârșirea pregătirii zilei de astăzi. Rezultatul îl aveți în față. În aceste zile de mândrie pentru poporul nostru, un singur gând trebuie să ne însuflețească. Să ridicăm cât mai sus moralul armatei noastre, care este singurul sprijin al neamului nostru. Nespus de fericit sunt în aceste momente, când pot să salut în mijlocul nostru pe d-voastră, expresia întrupată, a întregului popor din Ardeal. Să trăiți domnule Ministru. Trăiască conducătorii acestui popor. Trăiască România Mare!” [iv]

Teodor Mihali s-a adresa lui Maniu și generalului Moșoiu în termeni prietenești:

Iubite prietine! Domnule General! Domnilor! Trăim timpuri mari. De când a sosit în mijlocul nostru viteazul între viteji, generalul Moșoiu, plaiurile noastre sunt într-o continuă sărbătoare. Toata lumea la Sibiu, după cum mi-a declarat și Iuliu Maniu și cu Boilă, a fost consternată la plecarea marelui general. Noi de pe plaiurile noastre ne simțim mândri să-l avem în mijlocul nostru pe marele erou național. Mare, fiindcă mărețe sunt faptele D-voastre, domnule general. V-am urmărit activitatea D-voastră timp de cinci luni, rămânând în extaz de admirație față de calitățile d-voastră superioare. V-am însoțit în Oradea-Mare și ce am simțit când, zeci de mii de oameni v-au aclamat ca pe un Zeu, nu se poate descrie. Au fost cele mai frumoase momente ale vieții mele și de acum pot zice: „Doamne sunt fericit că am văzut visul vieții mele îndeplinit”[v].

Apoi adresându-se lui Maniu, a continuat astfel: „Frate Maniule, fericirea ce simt astăzi văzându-te pe tine în mijlocul nostru nu poate grăi prin vorbe. Am în fața mea două, lumini ale neamului nostru, una ești tu și cealaltă e bravul general Moșoiu. Datoria noastră este ca pe tine, alesul acestui popor, să te ajutăm și orice bun român este dator ați da, toată puterea de muncă spre a te ajuta să desăvârșești ceea ce s-a câștigat cu armele de către bravii ostași români. Datoria ta este să tai în came vie, pentru triumful dreptății. Să dispară chestiunile de invidie personală. Să murim cu toții pentru recunoașterea meritelor și ridicarea oamenilor care s-au sacrificat pentru acest neam. Să nu permitem la noi, ca să se ridice pe laurii câștigați de alții, acei care n-au nici un merit. Acestea spunându-ți-le încredințându-te încă. odată, de tot sprijinul nostru, ridic paharul meu de vin în sănătatea ta și a marelui general zicându-ți: bine ai venit la noi!.

Maniu a răspuns astfel: Iubite Mihali, Domnule General, Domnilor! Mă simt adânc atins de frumoasele cuvinte spuse de prietenul meu Mihali. El nu este numai prietinul meu, ci este tovarășul de luptă politică dusă contra ungurilor. Regretatul nostru Badea Gheorghe Pop de Băsești, ducându-se dintre noi, lui Mihali i-a revenit președinția Sfatului Național, sfătuitorul și ajutorul lui Badea Gheorghe. Sacrificiile lui Mihali pentru cauza neamului nostru nu se pot descrie. El a fost și este o pildă a generațiilor viitoare. El nu e numai președintele Partidului National Român, pentru a da o pildă cum trebuie să se muncească, el a primit slujba onorifică de prefect al acestui ținut. Salut în Mihali deci nu numai pe președintele Partidului National Român, ci și pe slujbașul onorific, care a știut și acum să se jertfească pentru neamul său. Să trăiești frate Mihali, să-ți dea Dumnezeu viață îndelungată pentru fericirea neamului!”[vi] De la Dej, domnul Maniu, a plecat spre Carei Mari, cu generalul Moșoiu, unde va vizita întreg ținutul luând toate măsurile de organizare administrativă.

În 29 decembrie 1919, stil nou, s-a sfinţit steagul în comuna Cefa, despre mersul căreia raportez[vii] următoarele: La ordin, dimineaţa gardiştii din secţie se împart în serviciul pentru asigurarea comunei şi susţinerea ordinei. Gardistul Alexandru Poptămaş, după exclamarea: „până în cer îl vor ridica”, ia frumosul nostru stindard înaintea unei trupe de gardişti şi duce steagul, petrecut de reprezentanţii tuturor comunelor române din jur, la biserică. Trupa de gardişti, la intrarea în biserică, dă o salvă. Corul feciorilor din localitate, la număr 30 şi toţi împodobiţi cu treicolori, instruiţi şi conduşi de juristul Petru Balogh, cântă în loc de „veniţi să ne închinăm” şi în loc de „priceasnă”: „Deşteaptă-te române!”, „Pe-al nostru steag” şi „Trei culori” pe două voci.

După săvârşirea Sfintei liturghii, se începe actul sfinţirii. Serveşte parohul din localitate Aurel Albu şi Teodor Roxin, paroh în Bicaciu. La acest act se dau 3 salve şi se cântă cântări naţionale. Parohul Aurel Albu, cu cuvinte mişcătoare, vorbeşte despre însemnătatea zilei mari şi de onoare ce a ajuns satul. Citează cuvintele Evangheliei: „Tot cel ce se înalţă pe sine, smerise-va, şi tot cel ce se smereşte, se va înălţa”. Explicând cuvintele acestea, vorbeşte despre suferinţele neamului în decursul cât a durat domnia străină. Explică însemnătatea hotărârii de la Alba Iulia, la care cuvinte toţi poporenii strigă de repetate ori în strigăte furtunoase „Trăiască România Mare!” „Cu libertatea noastră se ridică azi şi steagul nostru”.

După aceea vorbeşte învăţătorul din localitate, Ioan Costa, care se adresează mai mult tinerimii şi, spicuind câteva momente din istoria românească, o îndeamnă să ia de model pe eroii noştri Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. ca să ne putem împlini dorinţele noastre. În fine, Petru Poptămaş, industriaş în Cefa, îşi declamă poezia sa actuală, pe care v-o alătur.

Publicul iese din biserică, înşirându-se după ordurile gardiştilor, coriştilor care, cântând, duc stindardul la Casa comunală. Când se iveşte steagul pe Casa comunală, şi desfăcându-se începe a fâlfâi, gardiştii, însufleţiţi între strigăte „să trăiască”, dau salve, şi numai târziu au încetat cu împuşcăturile. Coriştii, încă mai mult, delectează publicul cu cântări naţionale şi poporale.

Reprezentanţii cercului se adună în cancelaria secţiei, unde locotenentul D. Abrudan conduce sfătuirea pentru luarea măsurilor referitor la primirea trupelor române, care o să sosească în scurt timp în Bihor. Reprezentanţii însufleţiţi promit tot posibilul şi se duc cu impresia ce au primit la sfinţirea steagului.

Reprezentanţii din comunele Sânmiclăuşul Român, Berechiu, Miersig şi Gepiu îşi duc stindardele, ca sărbătoarea proximă şi ei să şi le sfinţească. Ordinea a fost exemplară.

L.S. Demetriu Abrudan,  comandantul secţiei 662

 

Liceul din Beiuş[viii]

Publicul ştie prea bine, că dintre puţinele şcoli medii, – sau secundare, nici una n-a avut o

soartă mai tristă şi mai amară ca Liceul din Beiuş.  Gimnaziul acela, ridicat cu ani în urmă, din râvna și fondurile episcopul (greco-catolic) Vulcan, lărgit şi înzestrat de episcopul Pavel şi pus sub scutul financiar exclusiv al Bisericii româneşti, de la 1888, se zbătea în ghearele unei urgii pedagogice, pe cât de imposibile pe atât de impusă în acele vremuri, fără nici o considerare şi simţ omenesc. Dar cu scopul de a face din toate naționalitățile „să simtă și să gândească ungurește”, cum pretindeau conții Apony, Mihaly și Tisza. De atunci toate obiectele de învăţământ în clasele superioare afară de limba română şi studiul religiei, în 2 ore pe săptămână, se predau în limba maghiară, iar în clasele inferioare limba maghiară, istoria şi geografia. În vara anului 1918 nobilul conte Apponyi, fostul ministru al cultelor, a răpit şi gimnaziul inferior – rămânând numai limba română, latina, germana în româneşte, precum şi numirile pe post a cinci profesori şi a directorului. Acele stări de lucruri insuportabile pe mai departe, în atmosfera principiilor Wilson – iene, l-au îndemnat pe episcopul Radu, ca în urma dreptului de arhiereu al unei eparhii româneşti şi patron al acelui institut, în ziua de 23 noiembrie 1918 să re-înstăpânească limba românească în drepturile ei fereşti la acel gimnaziu dând următorul decret:

„Demetriu Radu Episcop gr. cat. de Oradea-Mare.

Decret. Având în vedere, că la gimnaziul nostru superior gr. cat. din Beiuş numai în mod volnicos a fost scoasă limba românească din dreptul ei firesc ca să fie, precum a şi fost după încetarea limbii latineşti, limba de propunere având în vedere, că limba română este limba oficioasă a Diecezei gr. cat. din Oradea-Mare şi că acel gimnaziu este al ei; având în vedere că limba maternă a ţinutului din jurul Beiuşului, pentru care mai de aproape a fost întemeiat acel gimnaziu, este limba românească: Noi, după vremile schimbate şi pe baza dreptului de liberă dispunere al naţiunii române peste soarta sa prin aceasta aflăm de bine în Domnul a dispune, precum şi dispunem următoarele:

Art. 1. Pe viitor începând cu ziua de 16 Decembrie 1918 când se redeschid şcolile, acuma închise pentru morb, la gimnaziul superior gr. cat. din Beiuş limba de propunere va fi, ca şi la celelalte gimnazii româneşti din ţară: limba românească , care totodată ca studiu ordinar va fi a se propune în atâtea ore la săptămână, ca şi alte limbi.

Art. 2. În interesul culturii, la instrucţia acelor studenţi şi altcum puţini la număr, a căror limbă maternă este cea maghiară, se va putea folosi ca ajutătoare şi limba aceasta.

Art. 3. Limba oficioasă a gimnaziului va fi așijderea limba românească.

Art. 4. Limba şi literatura maghiară rămâne şi pe mai departe studiu obligator ca şi la celelalte gimnazii româneşti din ţară.

Art. 5. Cu executarea acestui decret este încredinţat ă direcţiunea gimnaziului de mai sus”.

Dat în Beiuş la 23 Nov. 1918, semnat: Demetriu Radu episcop gr. cat. de Oradea-Mare.

Acest decret s-a publicat şi adus la cunoştinţa Consiliului Naţional Român din Beiuş la 25 noiembrie 1918. A fost ascultat între lacrimi şi aplauze de popor. A doua zi, cetăţenii români din localitate, în frunte cu reprezentanții C. N. R. s-au prezentat înaintea Episcopului Radu, ca într-o formă cât de solemnă, să dea expresie bucuriei generale şi împreună să prăznuiască „câteva clipe, măreţul act cultural”. Vorbirea scurtă şi avântată a președintelui Dr. Ioan Ciordaş a fost la înălţimea momentului. Apoi un altul a spus, ceea ce gândeau cu toţii, într-o formă desăvârşită. Episcopul Radu, „cu ochi înlăcrămaţi de bucurie dă lui Dumnezeu mulţumită, că l-a învrednicit, să săvârşească această mare faptă culturală şi naţională. Declară că acest decret „prin foc şi prin apă îl va apăra până la cea din urmă ridicare a braţelor”[ix].

***

-va continua-

Col. r. Dr. Constantin Moșincat